Fluturi

Cred că mi-a ajuns această perioadă de vis. M-am gândit la apus, la tine și la tot ce a fost. Oricum, iarna nu supraviețuiesc fluturii; poate ei există undeva în tine, dar acum e prea frig chiar și să te pot ține de mână. De aceea, aș vrea să fiu din nou copil, să-mi recapăt inocența și să scriu cu mușchii tremurând de emoție. Aș vrea să te setez „pe mut” măcar un minut, cât să pot face un bilanț al acestui an în liniște, iar apoi să te desenez pe colțul foii, ca pe o mică pedeapsă pentru că mă distragi.

Rămâi așa. Ești perfect în tăcere. Te rog, nu te mișca, o să foșnească cearșaful și o să rupi vraja!

De la distanță, am admirat de prea multe ori fluturi necunoscuți, liberi, așa cum ești și tu. Încă de când eram copil, doar privind această libertate reușeam să am o gândire cu adevărat liberă. Pentru mine, voi, „fluturii”, sunteți cântăreți, filozofi, poeți  adevărați artiști ai clipei. Voiam să fiu la fel de colorată ca voi și m-am străduit atât de mult să o fac. Dar timpul m-a alergat prea repede, iar eu nu mi-am dat seama că, de fapt, am rămas doar o omidă. Acum, ceasul ticăie greoi, doar din oră în oră. Mă gândesc că a îmbătrânit și a obosit și el, deși l-am rugat de atâtea ori să mai stea în loc.
Astăzi mă întreb: ce s-a întâmplat cu voi, fluturilor? Cum vă mai mișcați degetele, o faceți oare la fel de delicat? Mai zâmbiți la fel de perfect? Îmi este imposibil să vă imaginez ca fiind niște omizi... Și chiar dacă zborul vostru a durat o singură zi, acea zi a contat pentru mine mai mult decât un an întreg.

Pasiunea prajiturii



                Prăjituri în culori spectaculoase, cum ar fi verde intens ori roz. Da, un roz ce convinge orice pofticios . Oh, vai! 

Pasiunea pentru o prăjitură se consumă în două moduri diferite: evident, cel în care papilele tale gustative o iau razna doar pentru un moment și cel în care îți amintești de această nebunie și a doua, a treia, a cincea zi. În primul caz, e ca și cum îți dorești ce nu ai: o prăjitură cu explozii de culori, plus glazura de ciocolată ce-ți reduce la tăcere gândirea. Iar în al doilea caz este doar naturalețe; mirosul prăjiturii îți invadează subconștientul cu un aer cavaleresc, ca și cum ar spune: „Oh, domnișoară, îmi dai voie să te mănânc pentru ultima dată? Acum chiar pentru ultima dată, îți promit!”

Atitudine pentru lumea noastră

Unde îți este oglinda, domnișoară Democrație? Cum poți să privești cu atâta sarcasm? De ce ești atât de frumos decorată la suprafață, când nu mă lași să trăiesc decent? Îți cunosc prea bine rânjetul cinic... spune-mi! Tu ești vântul care spulberă aripile fluturilor?

 

Pentru a scăpa de tine, ne refugiem în camera viselor, un beci în care butoaiele de vin duhnesc a iluzie a fericirii. Aici, evadați din realitate, emoțiile noastre superficiale și lașe ajung să fie închinate banalității, unui Ion sau Vasile de peste drum.

 

Dar tu, cititorule, la ce te gândești? Care îți este realitatea atunci când ieși din acest beci? Sunt sigură că în gândurile tale ruginită ai păstrat iluzii distorsionate despre secolul vitezei. Sunt sigură că îți calculezi strategic cum și unde să-ți mai expui părerea, crezând în mod fals că o cunoști pe domnișoara Democrație. Oare te exprimi pe Facebook mai întâi, sau la distinsul nostru domn Televizor? Construiești totul în detaliu, cu subtilitate și măiestrie, sperând ca în jungla mass-mediei să sensibilizezi chiar și inocența unui leu feroce.

 

Vrei, de fapt, un statut social în această junglă? Atunci ia atitudine și asumă-ți prețul: începe cu pastile pentru dureri cronice de cap și încetează să te mai hrănești cu iluziile ieftine de la „institutul conservelor”. Convinge-te de pe acum că mediocritatea este prea ieftină pentru tine. Aranjează-ți emoțiile într-o ordine aparent dezordonată, dar calculată, doar ca să știi de unde să le extragi rapid. Apoi zâmbește: viața ta este doar o fracțiune de secundă.

 

Aceste gânduri brusc lucide mă fac să mă opresc și să te rog pe tine, cititorule, să rezolvi mai departe puzzle-ul societății noastre. Până la urmă, tu ești adultul adaptat la ea; eu sunt doar un fluture.

 

Rămânem cu deciziile

      Cât de important este că murim? Cât de important este cum murim? Și, totuși, mai presus de moarte este cum trăim, căci deseori murim exact așa cum trăim. Dar cum trăim, de fapt? Poate într-o continuă supraviețuire sau într-o căutare eternă a ceea ce suntem: niște sentimentaliști, orbiți de dorința unei liniști interioare, orbi din sărăcie, din iubire sau din ipocrizie, din nevoia de a închide gura lumii. Ducem o luptă interioară ori de câte ori suntem puși în fața perfecțiunii și a complexității ei. Căutăm o „Enigmă a Otiliei” în fiecare moment al zilei și un „Ion” în fiecare persoană. Și chiar îi găsim, dacă asta ne dorim. Apoi rămânem cu deciziile.