Like a bird

Azi îmi iau ghiozdanul și plec la tine!

E de dimineață, ora la care e cel mai greu. Mă trezesc, dar de fapt dorm, visez, apoi intru în alt vis. Ceasul e 6:20, poate ar trebui să mă ridic... Amprentele pernei îmi rămân pe față cam 20 de minute. Mănânc absentă, în reluare, mă gândesc dacă să dau televizorul pe canalul trei, mă hotărăsc greu, scap rimelul pe jos, caut măruntul de ieri, las firimituri în bucătărie. Și o tulesc!

O bluză albă, un șervețel uitat, buletinul și atât. Poate nu ești acasă, poate aștepți pe altcineva, poate speli vasele. Mă întreb pe drum: "ești tu libertatea mea?"

  

 

Bianca

   Hai, întoarce-te, holbează-te, miră-te, zâmbește cu un colțișor, eu râd, râd, râd... tu nimic... eu mă potolesc, încep iar, și brusc: — Ciudățenie!

Micuța mea, Bibi! Azi nu te-am dus acasă. Cine știe ce o să ți se întâmple dacă nu voi fi eu cu grija ta la mașinile care o să mă calce. Știu, stricata de mine! Am uitat să îți spun că joi o mașină chiar voia asta, a claxonat ca nebuna, dar o super-girl a ieșit din mine și am oprit-o.

M-am gândit apoi la cărămizile cu care ai fost încălțată astăzi, la traversatul străzilor, la complimentele sarcastice, la întrebările curioase, la zilele când îți spun cât de paranoică ești, dar nu ești. Vei fi mâine la școală, dar acasă la mine nu ești. 

Cât de des îți spun lucruri fără legătură între ele? Exact așa cum scriu... acum sau oricând.

Când voi merge drept, cu pieptul în față, când voi spune lucruri mai puțin trăsnite, iar Cosmina va fi mai șocată decât tine (să nu uiți de tubul luminos, pe unde curg gumele, deasupra mașinii), când tu nu vei mai fi pretențioasă cu iubirica ta, când nu vei mai râde în preajma mea, când nu vei mai cânta melodiile instantaneu, când părul tău nu va mai fi ondulat, când Loredana nu va mai fi geloasă, când Anca se va transforma în Bianca, apoi Trianca.

În secunda a doua, cred că a treia, voi fi o „șocată” (indiferent de loc)! Oare va veni ziua când mă voi pregăti să nu mai iubesc pisicile, pentru că nu voi ști dacă și tu le vei iubi sau dacă le vei mai asocia cu femeile enigmatice, care știu ce vor, și nu voi mai mânca înghețata la cornet pe care mi-ai cumpărat-o azi, pentru că nu va mai avea același gust.

　

　

Într-o camerā

          Prima zi de luni. Parcă viteza cu care se naște lumea a mai crescut. Șapte miliarde de oameni pe o planetă care mie îmi pare a fi o cameră de 4 pe 4.  Sper și acum că, într-o zi, voi deschide ușa unui beci și voi descoperi aceastā lume mare.

În drumul lung spre casă (căci de oriunde aș veni, drumul pare la fel de lung), creierul oricui trece pe aici filtrează realitatea în două moduri: 
privești copacii, pământul dezgolit și tufișurile, simțind totul pur fizic. 
 privești copacii, pământul dezgolit și tufișurile, și simți toate acestea dincolo de materie, fizic și psihic.
Dacă treci pe aici și simți doar frigul sau căldura, ratezi esența. Dar dacă te oprești suficient încât să simți frigul ca pe o revigorare brutală, iar căldura te lovește ca un Pepsi rece care te conectează fizic și psihic, atunci mai ai o șansă ca viața ta să fie o experiență, nu doar o colecție de momente. Asta deoarece copacii nu sunt doar lemne; au un rol. Fac frunze doar pentru a se dezbrăca de ele. Am observat că le place mai mult goi, stând sub ploaia acidă care le provoacă un fel de vărsat de vânt, cu bubițe imaginare din ciocolată pe care par să și le scarpine cu crengile în bătaia vântului.
Până și pământul plin de furnici, pe care copiii mici, mergând de-a bușilea, le mai bagă în gură,  este o imagine care te face să crezi că ai deschis, în sfârșit, ușa beciului și ai descoperit o lume nouă, viscerală. Furnicile, în sine, nu au niciun rol măreț. Sunt doar mici și mi se aglomerează pe piele, făcând autostopul către acel suc roșu, strugurii ascunși sub pielea oricui.
Și cum lunea nu am nimic de obiectat împotriva începuturilor (răsăriturilor), funcționez pe repede-înainte: aștept marțea ca să dau send spre miercuri și apăs pe space să ajung în joi. Toată lumea așteaptă vinerea, dar eu prefer joia. Îmi place anticiparea. Joia este atât de aproape de acea „ultimă zi”, iar mie,  deși știu că urmează și duminica, pur și simplu îmi plac apusurile și finalurile.
Mă pierd ușor în cuvinte... de tot la final. Când peisajul devine copleșitor, devin inodoră și insipidă, dar brusc incandescentă.