Oamenii poartă în ei găuri negre interminabile. Cineva mi-a spus că sunt un salvator; eu văd în mine doar un complex al salvatorului temperat de egoism, un mecanism de protecție pentru a nu rămâne un „burete” permanent pentru tristețea lumii.
Recent, mi-am înfruntat „umbra” desenând-o: două flori și o carte căzând dintr-o bibliotecă. Mi-am întrebat frica: „Cum să te suport?”. Mi-am imaginat apoi că fricile tuturor sunt monștri vizibili deasupra capetelor. Intuitiv, le vedem umbrele, dar puțini ne oprim să privim. Eu mă holbez până când oamenii îmi cer ajutorul, moment în care realizez că nu am superputeri. Nu îi pot pune față în față cu propriile frici pentru că e, uneori, insuportabil.
Văd această nevoie de ajutor peste tot: în gesturi, în priviri sau în citatele de pe profilurile de social media. Recent, o persoană pe care o urmăream online încă din adolescență s-a sinucis. Ultima ei poză de profil a fost un strigāt de ajutor pe care l-am descifrat prea târziu: epuizarea totală a metodelor de coping.
Pentru unii, tristețea nu este o stare trecătoare, ci o umbră care crește până când strivește și imobilizează corpul definitiv.
