Două catralioane de lacrimi s-au scurs în trupurile celor care râdeau,
Crezând că plânsul îi va ajunge din urmă,
Dar au sfârșit prin a râde și mai mult, cu lacrimi în ochi.
Catralioanele s-au adunat,
Nimeni și nimic nu a prevăzut asta.
Trupurile s-au transformat în cercuri,
Cu toții au devenit un cerc al propriei degradări.
Toți au râs, apoi au tăcut.
Râsul a tăcut atât de tare, încât a transformat trupurile în pietre.
Pentru un moment, doar Dumnezeu putea interveni.
Într-un sfârșit,
Lacrimile și-au croit drum prin colțurile ochilor,
Au inundat sufletul și s-au eliberat.
Sori mai mulți au apărut pe cerul înnorat de vină,
Lumina lor spunând cuvinte pe pielea crăpată.
S-au dezbrăcat ca șerpii și au lăsat urme pe un pământ străin,
Și-au vulnerabilizat pielea și și-au lăsat inima la vedere.
Povestea lor va continua în generațiile viitoare.
Copiii lor se vor naște cu cicatricea râsului pe buze,
Știind, fără să fi fost acolo, cum arată greutatea propriilor lacrimi.
Așadar, în viitor,
Vor fi și alte sfârșituri ale lumii, mai moderne,
Fiecare dintre ele exprimând curajul celor din urmă, dar mai ales al celor din viitor.
