Plăți

5 decembrie

Există o inflație a suferinței: ajungi să plătești un preț doar pentru a acoperi un alt preț. Ca atunci când ți se pare că te vânează necazurile, dar, în realitate, ești pur și simplu prea epuizat ca să mai achiți vreo notă de plată emoțională. Așa că îți reduci opțiunile la două extreme: fie pui preț pe orice și plătești pentru tot, fie nu mai pui preț pe nimic. Dacă totuși rămâi îndatorat? Așa cum am spus, datoria există doar dacă decizi tu că lucrul acela are valoare.

Până la urmă, jucăm și trișăm, asta-i singura înțelegere valabilă. Uneori e nevoie de câte un nevrotic care să ne smulgă din rând și să ne amintească de absurdul jocului. Să ne întoarcă în anii '50, la președintele Truman care cerea, cu o seriozitate de fier, „să reducem costurile traiului”. Ce ironie! Cum să le reduci? Să economisești? Să te îndatorezi? Să furi? Să muncești mai mult? Oricare dintre aceste rute te va duce matematic spre același punct inevitabil. Bang! Cazi lat. Și abia în acea fracțiune de secundă regreți că nu ți-ai permis luxul de a trăi cu adevărat. Că nu ai dansat, măcar o dată, ca un psihopat la petrecerile acelea scorțoase, sub privirile șefului tău.

Exercițiu de filozofie

5 octombrie

Retrospectiva mea este un proces rece, disociat, chiar și atunci când prietenii îmi disecă propriile acțiuni. O stare apropiată de melancolie, dar lipsită de tristețea ei inerentă. Tocmai pentru că lipsește tragicul, nu mă pot proiecta în acel clișeu al scriitorului care se lamentează în fața publicului: „Da, sunt un dezastru”. Care să fie, de fapt, mecanismul din spatele acestei vulnerabilități expuse? Rămâne o necunoscută; nu îi pot anticipa replicile și nici nu le pot reproduce doar rostindu-le. Oricum, în mintea mea, acel scenariu nu funcționează. Tiparul clasic, pe care l-am interiorizat din vizionări repetate, cere ca retrospectiva să fie plină de lirism și poveste. A mea, în schimb, rămâne strict obiectivă și seacă.

Totul s-a desfășurat „așa cum ar trebui”. Această constrângere a limbajului mă forțează să caut constant o concluzie, o morală, o justificare a locului și a acțiunii. Dar avantajele și dezavantajele sunt o iluzie; ele capătă contur doar dacă trăiești evaluând totul. Probabil m-am surprins cândva numărând pavelele sau pașii pe cel mai scurt drum spre casă; cu siguranță m-am surprins calculând restul banilor sau fragmentând orele.

„Pentru că”,  această conjuncție oferă un sens până și celor obsedați de numărat. Închide un cerc și le oferă o justificare aparentă, fiindcă, pentru ei, a ordona matematic realitatea este un gest vital. Așadar, acționăm întotdeauna ghidați de propria noastră natură.

Scriitorii evaluează distanța dintre idei abia după ce le aștern pe hârtie. Își cântăresc cuvintele. Poate că asta fac toți introvertiții, iar scriitorii sunt doar expresia lor vizibilă. Introvertiții nu analizează doar cauza și efectul, ci mai ales spațiul gol dintre ele. Este o abilitate specifică: a explora exact vidul pe care nimeni altcineva nu îl chestionează. Unde sunt curioșii lumii dacā nu in cercul lor de scriitori?

Totuși, scriitorii au o conștientizare diferită. Deși variabilele realității sunt infinite, retrospectiva lor este instantanee. Intuiția și capacitatea de sinteză îi ajută să atingă un rezultat mult mai rapid decât o face un om de știință prin metode empirice.

Analiza mea internă este, la rândul ei, imediată, dar sugrumată de nevoia de a descifra și de a ordona amintirile pe criteriul verificabilității. Orice încercare de a structura trecutul cere dovezi. Însă aici intervine paradoxul: adevărul memoriei este o auto-iluzionare. Oricât m-aș agăța de ideea că lucrurile s-au întâmplat „așa cum trebuia”, realizez că mintea mă înșală pentru a crea coerență. Ceea ce consider a fi adevăr este, în esență, o reconstrucție falsificată.

În plus, limbajul,  un instrument prea secvențial și rigid,  nu îmi permite să expun și să analizez simultan, în timp real, toată amploarea acestei iluzii.

Sensurile lui Jacob

30 septembrie 

 Soarele mă privește la 7 dimineața. Jacob fumează o țigară, privind și el soarele. Construiește raționamente, apoi se adâncește într-o introspecție a propriilor gânduri.

Citise cu o seară înainte despre pupile, despre cum acestea se dilată la orice fel de stimulare emoțională. Pupilele mărite au capacitatea de a o face pe persoana de sex opus mai atrăgătoare și, chiar dacă este noapte și este perfect natural ca ele să se dilate la întuneric (imitând pisicile), ne creăm iluzia că celălalt este atras de noi. Este o simplă eroare de interpretare a mecanismelor noastre fizice.

Jacob se întreabă: de ce psihicului i se spune „psihic” dacă funcțiile sale pornesc din fizic? Oare ideile nu fac parte și ele din realitatea fizică? De ce limbajul trebuie să separe cele două lumi, din moment ce ele se află mereu în comuniune? Așa cum niciodată nu se întâmplă doar să gândești sau doar să simți, ci le experimentezi pe ambele simultan (chiar dacă uneori pe una mai intens decât pe cealaltă).

Dintre toate construcțiile mentale pe care le-a elaborat Jacob la 7 dimineața, una singură l-a mulțumit și a pus punct introspecției: „Eu creez sensurile”. Aceasta înseamnă că totul poate căpăta un sens, atâta timp cât el decide să i-l atribuie acelui „orice”. Sensul lui Jacob există pentru simplul fapt că el însuși există.

dragoste de o vara

4 Septembrie 

Ultima foiță făcută în parc. A lins-o și a aprins-o cu un chip senin, mulțumit, doar pentru mine. Părea că mai făcuse asta de sute de ori. Sigur, au fost câțiva oameni de care trebuia să ne ferim, dar amuzamentul a crescut pe seama lor. Deghizările au fost și mai amuzante. Jacob începu să vorbească mult, cum făcea de obicei. Pe măsură ce vorbea, eu mă adânceam în liniște. Observându-mă, își lungi privirea către mine:

— Știu la ce te gândești.

În preajma lui mă simt matură; faptul că el este filosoful, dar și extrovertitul, mă face să îmi doresc să fiu, cumva, opusul. Nu i-am răspuns, pentru că amândoi știam adevărul. Mi-am luat piciorul în mâini și l-am așezat peste celălalt, ca și când i-aș fi arătat tot ce era de înțeles. „Jacob, tu ești liber! "Cu țigara între buze și ochii ațintiți spre mine, îmi spune:

— Tot ce trebuie să faci este să îți pierzi echilibrul.

În salbaticie

 22 iulie

Aștept lista de verificare pentru intrarea la facultatea de psihologie, o lista cam la fel de vitală ca lista cumpărăturilor de urgență. Pff, am citit cartea nepotrivită!

După examen și cu memoria blocată în termeni specifici, îmi revin ideile de odinioară, „into the wild”. Am revenit în București de parcă aș fi pășit în sălbăticie: toxică, dar liniștitoare. Fiecare față anonimă fuge acolo unde găsește liniște, toți fug de parcă s-ar feri de ploaie. Fiecare față anonimă are povestea ei, iar eu mă gândesc la ele, căutând o formă prin care să le reproduc altora. Probabil nu m-aș întreba asta dacă nu ar fi atât de mulți: de ce fug toți, dacă tot nu se găsesc pe ei înșiși?

Am crezut că Palatul Parlamentului o să îmi ofere mai multă agitație ca oriunde. În schimb, am găsit un loc ca acasă, unde puteam să stau întinsă pe iarbă fără să atrag nicio privire nedumerită: Parcul Izvor. . Auzeam mașinile, îi auzeam pe folkiști cu chitările lor, îi auzeam pe copii și pe toți câinii dresați să stea jos, sā stea sus. Mă auzeam și pe mine, dar foarte încet, ceea ce m-a bucurat în sfârșit, pentru că singura aglomerație pe care o suportam se afla doar în capul meu, atunci când era liniște.

Identitate sau confuzie

5 iulie

E un vis transpirat al dimineții, 

Același subiect, dar diferit față de săptămânile trecute. 

Se face după-amiază, cu nori de ploaie, iar eu rătăcesc de-a lungul mării. 

Mă trezesc în vis, pe nisipul lipicios, apoi mă ridic cu urme adâncite pe pielea goală. 

Sunt culoarea și substanța experienței individuale, dar mereu, înainte să devin asta, mă izbesc de un zid. 

Tații iubiților mă întreabă: „Andreea, un’ te afli?” 

Alerg, alerg prin case diferite, printre oameni la fel. 

Alerg privind toate fețele gemene; sunt „nu”-ul oamenilor.

Gonesc cu bicicleta, devin transpirația dureroasă a oamenilor. 

Sunt slabă, mă oprește vântul, dar sar ștrengară peste crăpăturile pământului. 

Sunt gurile căscate ale oamenilor. 

Mă ciupesc în vis și nu știu unde mă aflu. 

Alice e în țara de origine, „închisă într-o cutie de ciocolată”. 

Mă întâlnesc cu Doru pe o stâncă a acelei plaje, o scenă filmată dintr-un colț din care mi se vede părul fluturând. 

Privesc valurile de parcă în fața mea ar fi un geam, iar eu aș fi o melancolică leneșă. 

Sunt profitoarea de cuvinte a oamenilor. 

Iubitul se așază lângă mine, îngenuncheat pe pat, îmi cuprinde fața cu palmele calde, coborându-le încet pe gât și lăsând roșeață pe umeri. 

Sunt perversitatea lui Miley Cyrus. 

Nu știu unde sunt, dar știu cine sunt: Sunt Fight Club-ul lui Chuck Palahniuk.

Sunt golul lăsat în nisip în urma pașilor, 

Mă trezesc pe un fundal de dark jazz, exact la fel cum am adormit. 

Sunt visul lui Alice, urmat de o realitate care-i mai mult decât un vis.

Fata din vis

 ''sub munte voi dormi o eternitate dar nu voi uita să mă trezesc''