Personal sunt un nimeni

  

Mănânc și plâng, râd și beau apă, alcool, ceai; fac sex, îmi fac prieteni, iubiți, copii și citesc o carte; mă alint și te respect, observ și te mint, mă împiedic și mă sting. Mă aprind și mă desprind. Calculez, mă uit la filme, fac fotografii, îmi imaginez.

Aș spune că sunt minte, sunt suflet, sunt spirit, sunt corp. Sunt cine cred eu că sunt. Sunt o ființă cu o minte complexă și un corp care are potențial. Sunt emoție. Dar acum, tocmai pentru că realizez toate acestea, sunt nimeni. O ființă care face toate aceste lucruri într-un loc în care nenumărați alți oameni fac atâtea lucruri; ocup vreo zece centimetri, de la litera A la L, și iau decizii care mă fac să apăs pe această tastatură. Alerg de la magazin acasă, de la lucru la lucru, de la mine la tine. Sunt un om obișnuit. Mă gândesc la tine acum, mă gândesc la toată lumea care se gândește la toată lumea. Mă stresez și sunt fericită că exist. Sunt fericită că pot să mă gândesc la mine, că știu lucruri despre mine. Sunt fericită inclusiv că sunt nimeni.

O grămadă de celule adunate într-o ordine a naturii, care se amestecă într-o ordine a universului. O grămadă de celule care nu fac altceva decât să fie. Fie că am un scop pe care îl urmăresc cu disperare, fie că sunt o pleavă a societății, fie că am rămas fără un picior sau sunt, pur și simplu, nefericită. Toate acestea nu contează într-o lume atât de mare, tocmai pentru că nimeni și nimic nu a formulat vreodată un adevăr absolut, de necombătut, despre scopul meu, al nostru, al oamenilor și al întregii existențe.

Totul se mișcă și mă mișcă și pe mine. Mă mișcă o mașină care claxonează ca să mă dau din fața ei, smulgându-mă din această idee care seamănă cu un cerc, într-un cerc, într-un alt cerc... până când revenim exact în mijlocul aceluiași cerc din care am plecat.

Sunt în cerc și gelozie

   Când mă gândesc la mine, îmi imaginez un cerc în al cărui mijloc mă aflu. Pătrund adânc în interior, traversez strat după strat, cobor de nenumărate ori, doar pentru a reveni la suprafață. În același cerc, în același centru. Problema este că fac această scufundare repetată sperând că, la întoarcere, ceva va fi schimbat. Dar rezultatul este mereu același. Îmi disec viața, gândurile și acțiunile la extrem. Pun punctul pe „i” și apoi o iau de la capăt.

Același mecanism se declanșează și când sunt geloasă. Îmi privesc prietenul, o privesc pe tipă, le analizez gesturile, apoi mă privesc pe mine și revin la suprafață gâfâind, de parcă era să mă înec într-o băltuță. De cele mai multe ori, îmi dau seama imediat că, dacă mă ridic în picioare, apa abia îmi ajunge la glezne.

Acela este momentul în care sunt față în față cu mine și încep evaluarea. „Andreea, ai vreun motiv real? Dacă da, care este? Dacă nu, de ce simți asta?” Mă arunc direct într-o gaură a sinelui care îmi taie respirația și spun cu voce tare: „Hei, câine fricos! Ți-e frică? De ce? Că îl pierzi? Sau că te pierzi pe tine?”Conștientizez, de fapt, că îmi este frică să mă iubesc pe mine prin el.

Apoi, orgoliul se alătură acestui drum anevoios, trimițându-mi mesaje subliminale, aparent inocente, despre cum nu ar trebui să aflu o realitate pe care nu sunt gata să o accept. Dar, la final, îi spun acelei părți din mine, Andreea cea geloasă, că nu este vorba doar despre încrederea în sine sau despre iubirea de sine. Este vorba despre faptul că nu știu să fiu singură, o incapacitate care, evident, le include și pe celelalte două.

Cumva, am pornit de la suprafață, încercând să pasez subtil responsabilitatea pe altcineva (pe prietenul meu). Asta m-a forțat să mă adâncesc, doar pentru a descoperi, la întoarcere, că tot despre mine este vorba. Acum mă întreb dacă, de fapt, acest cerc nu există tocmai pentru a mă forța să aflu cine sunt.