Mănânc și plâng, râd și beau apă, alcool, ceai; fac sex, îmi fac prieteni, iubiți, copii și citesc o carte; mă alint și te respect, observ și te mint, mă împiedic și mă sting. Mă aprind și mă desprind. Calculez, mă uit la filme, fac fotografii, îmi imaginez.
Aș spune că sunt minte, sunt suflet, sunt spirit, sunt corp. Sunt cine cred eu că sunt. Sunt o ființă cu o minte complexă și un corp care are potențial. Sunt emoție. Dar acum, tocmai pentru că realizez toate acestea, sunt nimeni. O ființă care face toate aceste lucruri într-un loc în care nenumărați alți oameni fac atâtea lucruri; ocup vreo zece centimetri, de la litera A la L, și iau decizii care mă fac să apăs pe această tastatură. Alerg de la magazin acasă, de la lucru la lucru, de la mine la tine. Sunt un om obișnuit. Mă gândesc la tine acum, mă gândesc la toată lumea care se gândește la toată lumea. Mă stresez și sunt fericită că exist. Sunt fericită că pot să mă gândesc la mine, că știu lucruri despre mine. Sunt fericită inclusiv că sunt nimeni.
O grămadă de celule adunate într-o ordine a naturii, care se amestecă într-o ordine a universului. O grămadă de celule care nu fac altceva decât să fie. Fie că am un scop pe care îl urmăresc cu disperare, fie că sunt o pleavă a societății, fie că am rămas fără un picior sau sunt, pur și simplu, nefericită. Toate acestea nu contează într-o lume atât de mare, tocmai pentru că nimeni și nimic nu a formulat vreodată un adevăr absolut, de necombătut, despre scopul meu, al nostru, al oamenilor și al întregii existențe.
Totul se mișcă și mă mișcă și pe mine. Mă mișcă o mașină care claxonează ca să mă dau din fața ei, smulgându-mă din această idee care seamănă cu un cerc, într-un cerc, într-un alt cerc... până când revenim exact în mijlocul aceluiași cerc din care am plecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu