Există o inflație a suferinței: ajungi să plătești un preț doar pentru a acoperi un alt preț. Ca atunci când ți se pare că te vânează necazurile, dar, în realitate, ești pur și simplu prea epuizat ca să mai achiți vreo notă de plată emoțională. Așa că îți reduci opțiunile la două extreme: fie pui preț pe orice și plătești pentru tot, fie nu mai pui preț pe nimic. Dacă totuși rămâi îndatorat? Așa cum am spus, datoria există doar dacă decizi tu că lucrul acela are valoare.
Până la urmă, jucăm și trișăm, asta-i singura înțelegere valabilă. Uneori e nevoie de câte un nevrotic care să ne smulgă din rând și să ne amintească de absurdul jocului. Să ne întoarcă în anii '50, la președintele Truman care cerea, cu o seriozitate de fier, „să reducem costurile traiului”. Ce ironie! Cum să le reduci? Să economisești? Să te îndatorezi? Să furi? Să muncești mai mult? Oricare dintre aceste rute te va duce matematic spre același punct inevitabil. Bang! Cazi lat. Și abia în acea fracțiune de secundă regreți că nu ți-ai permis luxul de a trăi cu adevărat. Că nu ai dansat, măcar o dată, ca un psihopat la petrecerile acelea scorțoase, sub privirile șefului tău.
