Ai simțit vreodată cum e să privești printre lucruri, să dai voie unui observator din tine să fie mai prezent și să nu îi opui rezistență? Ai simțit cum e să iei mâna cuiva în mâna ta și să-l/s-o vezi printre degete pe acea persoană? Ai simțit cum e să respiri printre momente? Cum ai simțit? Cum ai lăsat această emoție să fie prin venele tale? Ce anume îți curge prin sângele roșu, mov, albastru și de ce l-ai crezut pe M când ți-a spus că sângele e albastru? Cum sunt zilele fără tine, cum ești tu fără tine? Cum ești azi fără tine când nu te ai, când nu te simți, când nu te minți, când te privești printre frunzele care doar cad. Există fără tine, fără dor, fără țigara pe care o ții între cele două degete, lăsând scrumul să cadă deasupra pervazului. Cum cobori și urci valea? Cum te întâlnești cu tine în cale? Ce lucruri ai să îți spui? Cum e să nu ai nevoie de ploaie, de o amintire și din ce ai mai avut? Cum e să ți se usuce buzele? Cum e să fii? Spune-mi în acel mod în care nu opui rezistență.
Am obiceiul prost ca, atunci când mă pun să dorm, să îmi pun un film. Deși știu că o să adorm în primele cinci minute, tot îl pornesc și continui să mă uit altădată. Așa s-a întâmplat și aseară cu filmul City of Joy, un documentar despre o organizație ce are scopul de a reda puterea femeilor care au fost violate în timpul războiului din Congo. De o vreme mi se mai întâmplă un lucru: preiau și învăț foarte multe din filme sau seriale, exact ca și cum aș citi o carte. Iată ce am învățat:
Să fii femeie în Republica Democratică Congo este îngrozitor. Te-ai născut, pur și simplu, în locul nepotrivit. Mi-am pus întrebarea: dacă m-aș fi născut acolo, probabil aș trăi cu frica permanentă că cineva mi-ar putea anula valoarea vieții într-o secundă. Violul ca armă de război, distrugerea fizică și sfărâmarea sufletului după ce asiști la uciderea celor dragi sunt realități de neimaginat. În acest context, cum aș putea vreodată să mă mai plâng că produsele de la patiserie nu sunt destul de crocante?
Răul este o decizie umană, nu o forță mistică. Există oameni cu interese egoiste care controlează resurse și vieți fără să se ascundă, folosind intimidarea și banii. Răul se propagă ca o moștenire a suferinței: cineva rănit tinde să rănească, la rândul său, pentru a-și anestezia propria durere. La scară mică, se vede în relațiile în care ne folosim unii de alții; la scară mare, se vede în transformarea oamenilor săraci în soldați cărora li se oferă o armă pentru a simți o putere pe care nu au avut-o niciodată. Răul nu vine de la „demoni” externi care ne absolvă de responsabilitate; el există doar din cauza noastră.
Prețul tehnologiei noastre este plătit în sânge. Laptopurile și telefoanele noastre conțin minerale extrase din zone de conflict. Violul este folosit ca tactică pentru a distruge comunitățile din apropierea minelor și a facilita extracția. Consumăm fără să ne întrebăm cum sunt fabricate obiectele din jurul nostru. Ne concentrăm pe soluții de suprafață, cum reciclăm, nu cum să reducem consumul, la fel cum am trata obezitatea prin sport, fără a umbla la cauză: alimentația.
„Cunoaște-te pe tine însuți” Dar, în contextul atrocităților din Congo, această invitație la introspecție capătă o nuanță cinică. Realitatea este că a te cunoaște pe tine este un privilegiu pe care marile structuri de putere îl fură celor asupriți înainte ca aceștia să aibă măcar șansa de a se căuta.
Într-un sistem unde corpul tău este transformat în câmp de luptă pentru mineralele din telefoanele noastre, individualitatea este pur și simplu anulată. Cum să mai cauți „cine ești”, când puterea ți-a fragmentat deja identitatea și te-a redus la o simplă resursă?
Au fost multe momente de recunoștință, destule cât să îmi aduc aminte de mine, și mai multe momente de prietenie cu mine însumi. De asemenea, au fost câteva zile de privit nonstop o telenovelă care a contribuit la conștientizări:
Lecția 1: Stai lejer. Pentru mine, asta înseamnă să accept că nu am control total asupra a ceea ce se întâmplă în jurul meu sau chiar cu mine. Recunosc faptul că ceilalți sunt diferiți, au valori proprii și reacționează pe baza unor experiențe de viață unice.
Lecția 2: Orice se poate rezolva. Fiecare situație dificilă devine o reevaluare cognitivă: pun întrebări până simplific problema, îmi evaluez resursele și caut o soluție realistă. Dar, înainte de toate, respir. Dacă nu reușesc să opresc avalanșa de emoții, risc să mă pierd în auto-învinovățire.
Lecția 3: Fii sinceră cu tine. Deși pare un clișeu, am trăit-o ca pe o revelație. Urmărind „Jane the Virgin”, am realizat cât de mult spațiu își lasă personajul principal pentru a-și analiza nevoile. Eu fac asta prea puțin. Această realizare a durut; am plâns realizând că dorința mea de a fi sinceră cu ceilalți intra în contradicție cu lipsa de sinceritate față de mine însămi. Rădăcinile sunt în copilărie: neacceptarea și critica m-au învățat că părerea mea nu contează, așa că am încetat să mai povestesc despre mine. La 24 de ani, încă repet acest tipar. Părinții mei nu sunt psihologi și probabil am avut așteptări prea mari de la ei.
Lecția 4: Asumă-ți responsabilitatea. Asta include cine sunt astăzi. Înseamnă să nu mă mai plâng de cine „aș fi putut fi” dacă trecutul era diferit. Întrebarea este: ce pot face eu pentru mine acum? Responsabilitatea înseamnă să accept singurătatea fără ca ea să fie dureroasă, să fiu „egoistă” în sensul sănătos de a-mi prioritiza nevoile fără a le schimba de dragul altora.
Cu fiecare experiență, creierul meu formează noi tipare, drumuri mai bătătorite. Deși toți căutăm fericirea, fiecare o parcurge diferit. Uneori, în momentele de recunoștință, tind să mă identific atât de mult cu celălalt încât îmi ignor propriile nevoi, preluând idei și reacții până când simt că suntem una și aceeași persoană. Unii ar spune că e narcisism sau lipsă de sine, dar pentru mine este un mod de a învăța tot ce se poate de la cineva.
Scriu acest text cu o imagine în minte: eu, întinsă pe canapea, și tot eu, așezată vis-a-vis, îmbrăcată profesional, cu ochelari și pantofi stiletto, notând cu răceală clinică propriile mele gânduri. Sunt propriul meu judecător și psiholog. Este o imagine pe care aș vrea să o înrămez.
„Nu-i nimeni vinovat” sunt cuvinte care mă sufocă; uneori, cineva chiar este vinovat, iar discuțiile se rezumă doar la asta: cine poartă vina și cine va suporta consecințele. Sunt cuvinte care generează dezbateri interminabile despre asumare și prea puțin despre învățare, loialitate sau prietenie.
„Dacă vrei să fii cum vrei tu, va fi nevoie să stai în pădure”, iată cuvinte care trădează strădania și lupta de a te încadra într-o lume plină de norme, frica de singurătate sau justificarea faptului că nu găsești o cale de a exista fără a fi judecat. Sunt, de asemenea, dovezi ale neacceptării de sine. Un fel de cub peste cub, gânduri care se susțin reciproc; dacă ai lovi unul singur cu praștia, s-ar prăbuși întreaga grămadă care stă în față ca un perete.
„În relații e nevoie să te pui în perspectiva celuilalt”, sună frumos și pare să spargă alte cuburi, dar, odată pusă în practică, realizezi că este mult mai greu decât credeai.
„E nevoie de implicare”, cuvinte spuse de un prieten, dar rămase neascultate.
„Vorbește la general, deși are o problemă cu mine” , mesaj transmis indirect, în fața altora, în loc să fie adresate sursei.
„Minte mult, nu am încredere în el”, adevăruri prea dureroase pentru a fi acceptate ca atare.
„Tu să nu vorbești cu mine niciodată așa”, impuneri unilaterale care ignoră dialogul și implicarea ambelor părți.
„Părul îmi stă nașpa, parcă am o căpiță de fân în cap”, o afirmație personală ce trădează efortul de a crea o primă impresie bună, un gând pe care puțini s-au obosit să-l demonteze. În schimb, „Te iubesc” sunt cuvinte vindecătoare; m-au făcut să mă simt întreagă, mai ales atunci când le-am rostit eu. Chiar și acum, scriindu-le, se simte bine: te iubesc!
„Mă iubesc”, iată cuvintele care lipsesc, cele care ar demonstra că sunt propria mea prietenă, așa cum sunt cu ceilalți. Toate aceste fraze auzite și judecate sunt, de fapt, trăiri și percepții; adevăruri personale în mijlocul cărora m-am aflat. Le-am privit ca pe niște „erori de cod” sau probleme de matematică fără rezolvare imediată, intrate în contradicție cu alte minți.
Dar aceste judecăți pot fi dizolvate. Ia o pauză. Închide ochii un minut. Ascultă o melodie melancolică, fii neutru. Poate că soluția nici nu trebuie căutată acum; poate va veni singură. Aceste cuvinte pe care le-am auzit și le-am judecat... de fapt, nu le mai judec.
Oamenii poartă în ei găuri negre interminabile. Cineva mi-a spus că sunt un salvator; eu văd în mine doar un complex al salvatorului temperat de egoism, un mecanism de protecție pentru a nu rămâne un „burete” permanent pentru tristețea lumii.
Recent, mi-am înfruntat „umbra” desenând-o: două flori și o carte căzând dintr-o bibliotecă. Mi-am întrebat frica: „Cum să te suport?”. Mi-am imaginat apoi că fricile tuturor sunt monștri vizibili deasupra capetelor. Intuitiv, le vedem umbrele, dar puțini ne oprim să privim. Eu mă holbez până când oamenii îmi cer ajutorul, moment în care realizez că nu am superputeri. Nu îi pot pune față în față cu propriile frici pentru că e, uneori, insuportabil.
Văd această nevoie de ajutor peste tot: în gesturi, în priviri sau în citatele de pe profilurile de social media. Recent, o persoană pe care o urmăream online încă din adolescență s-a sinucis. Ultima ei poză de profil a fost un strigāt de ajutor pe care l-am descifrat prea târziu: epuizarea totală a metodelor de coping.
Pentru unii, tristețea nu este o stare trecătoare, ci o umbră care crește până când strivește și imobilizează corpul definitiv.
Ianuarie. Căldură mare afară și un proiect despre copii și tehnologie.
De trei zile mă învârt în aceleași teorii până când le învăț pe de rost. Simt nevoia de spontaneitate, așa că scriu ce-mi trece prin minte, între o „Paparudă” și o analiză despre percepție.
Se spune că depresivii sunt mai realiști , nu pentru că au o părere proastă despre ei, ci pentru că viziunea lor coincide cu o realitate crudă. Experiențele le modelează implacabil perspectiva. Dar nu vreau să vorbesc despre depresie, ci despre noi, cei care gândim prea mult.
Văd trei categorii de analitici:
Regretații: Cei care iau decizii conștiente, apoi se torturează cu ideea că „ar fi putut mai bine”.
Căutătorii de taine: Cei care vor să descifreze universul, convinși că „știința înseamnă putere”.
Filozofii de ocazie: Cei care posedă adevărul suprem și devin defensivi pentru că, în fond, sunt nemulțumiți de propria viață.
Adevărul este că realitatea nu e o perspectivă unică, ci un ansamblu de unghiuri care cer validare. Alegem să credem în anumite teorii din motive subiective: pentru confort, compensare sau ușurarea traiului.
Deși mintea ne ajută să decidem, uneori trebuie doar să simți. La final, când te întrebi ca un extraterestru: „Ce caut eu aici? Cu ce rămân?”, răspunsul devine personal. Rămâi cu unicitatea ta, cu felul în care te-ai simțit în propriile experiențe și cu gradul în care te-ai manifestat.
Cum spunea Bertolt Brecht: „Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viață nepotrivită.”
