Lecții conștientizate

Au fost multe momente de recunoștință, destule cât să îmi aduc aminte de mine, și mai multe momente de prietenie cu mine însumi. De asemenea, au fost câteva zile de privit nonstop o telenovelă care a contribuit la conștientizări: 

Lecția 1: Stai lejer. Pentru mine, asta înseamnă să accept că nu am control total asupra a ceea ce se întâmplă în jurul meu sau chiar cu mine. Recunosc faptul că ceilalți sunt diferiți, au valori proprii și reacționează pe baza unor experiențe de viață unice.

Lecția 2: Orice se poate rezolva.  Fiecare situație dificilă devine o reevaluare cognitivă: pun întrebări până simplific problema, îmi evaluez resursele și caut o soluție realistă. Dar, înainte de toate, respir. Dacă nu reușesc să opresc avalanșa de emoții, risc să mă pierd în auto-învinovățire.

Lecția 3: Fii sinceră cu tine. Deși pare un clișeu, am trăit-o ca pe o revelație. Urmărind „Jane the Virgin”, am realizat cât de mult spațiu își lasă personajul principal pentru a-și analiza nevoile. Eu fac asta prea puțin. Această realizare a durut; am plâns realizând că dorința mea de a fi sinceră cu ceilalți intra în contradicție cu lipsa de sinceritate față de mine însămi. Rădăcinile sunt în copilărie: neacceptarea și critica m-au învățat că părerea mea nu contează, așa că am încetat să mai povestesc despre mine. La 24 de ani, încă repet acest tipar. Părinții mei nu sunt psihologi și probabil am avut așteptări prea mari de la ei.

Lecția 4: Asumă-ți responsabilitatea. Asta include cine sunt astăzi. Înseamnă să nu mă mai plâng de cine „aș fi putut fi” dacă trecutul era diferit. Întrebarea este: ce pot face eu pentru mine acum? Responsabilitatea înseamnă să accept singurătatea fără ca ea să fie dureroasă, să fiu „egoistă” în sensul sănătos de a-mi prioritiza nevoile fără a le schimba de dragul altora.

Cu fiecare experiență, creierul meu formează noi tipare, drumuri mai bătătorite. Deși toți căutăm fericirea, fiecare o parcurge diferit. Uneori, în momentele de recunoștință, tind să mă identific atât de mult cu celălalt încât îmi ignor propriile nevoi, preluând idei și reacții până când simt că suntem una și aceeași persoană. Unii ar spune că e narcisism sau lipsă de sine, dar pentru mine este un mod de a învăța tot ce se poate de la cineva.

Scriu acest text cu o imagine în minte: eu, întinsă pe canapea, și tot eu, așezată vis-a-vis, îmbrăcată profesional, cu ochelari și pantofi stiletto, notând cu răceală clinică propriile mele gânduri. Sunt propriul meu judecător și psiholog. Este o imagine pe care aș vrea să o înrămez.

Cuvinte pe care le-am judecat

„Nu-i nimeni vinovat” sunt cuvinte care mă sufocă; uneori, cineva chiar este vinovat, iar discuțiile se rezumă doar la asta: cine poartă vina și cine va suporta consecințele. Sunt cuvinte care generează dezbateri interminabile despre asumare și prea puțin despre învățare, loialitate sau prietenie.

„Dacă vrei să fii cum vrei tu, va fi nevoie să stai în pădure”,  iată cuvinte care trădează strădania și lupta de a te încadra într-o lume plină de norme, frica de singurătate sau justificarea faptului că nu găsești o cale de a exista fără a fi judecat. Sunt, de asemenea, dovezi ale neacceptării de sine. Un fel de cub peste cub, gânduri care se susțin reciproc; dacă ai lovi unul singur cu praștia, s-ar prăbuși întreaga grămadă care stă în față ca un perete.

„În relații e nevoie să te pui în perspectiva celuilalt”,  sună frumos și pare să spargă alte cuburi, dar, odată pusă în practică, realizezi că este mult mai greu decât credeai. 

„E nevoie de implicare”,  cuvinte spuse de un prieten, dar rămase neascultate.

 „Vorbește la general, deși are o problemă cu mine” ,  mesaj transmis indirect, în fața altora, în loc să fie adresate sursei. 

„Minte mult, nu am încredere în el”,  adevăruri prea dureroase pentru a fi acceptate ca atare. 

„Tu să nu vorbești cu mine niciodată așa”,  impuneri unilaterale care ignoră dialogul și implicarea ambelor părți.

„Părul îmi stă nașpa, parcă am o căpiță de fân în cap”,  o afirmație personală ce trădează efortul de a crea o primă impresie bună, un gând pe care puțini s-au obosit să-l demonteze. În schimb, „Te iubesc” sunt cuvinte vindecătoare; m-au făcut să mă simt întreagă, mai ales atunci când le-am rostit eu. Chiar și acum, scriindu-le, se simte bine: te iubesc!

„Mă iubesc”,  iată cuvintele care lipsesc, cele care ar demonstra că sunt propria mea prietenă, așa cum sunt cu ceilalți. Toate aceste fraze auzite și judecate sunt, de fapt, trăiri și percepții; adevăruri personale în mijlocul cărora m-am aflat. Le-am privit ca pe niște „erori de cod” sau probleme de matematică fără rezolvare imediată, intrate în contradicție cu alte minți.

Dar aceste judecăți pot fi dizolvate. Ia o pauză. Închide ochii un minut. Ascultă o melodie melancolică, fii neutru. Poate că soluția nici nu trebuie căutată acum; poate va veni singură. Aceste cuvinte pe care le-am auzit și le-am judecat... de fapt, nu le mai judec.