În încercarea de a accepta cumva că nu îmi vei răspunde niciodată, îți scriu lucrurile pe care nu ți le-am zis, dar pe care sunt sigură că știai că le știu.
De ce nu îmi mai poți răspunde? Pentru că tu, ești mort. Ai murit în data de 1 octombrie la 10:30, într-o mașină. Matei pune pariu că ai râs înainte să te urci în afurisita de mașină și că te-a durut în cur dacă ai sau nu centura pusă. În niciun caz nu se discută aici că nu te-ai gândit la consecințe, pentru că tu ai fost cel mai matur om pe care l-am cunoscut; se discută despre cum ai ales conștient că, dacă cumva exista posibilitatea să mori, nu va fi o problemă pentru tine. Acesta este un motiv pentru care doare atât de mult. „Oamenii se nasc singuri și mor singuri”, spuneai tu.
Un alt motiv pentru care mă doare moartea ta este pentru că erai frumos. Oricine poate spune că te-a iubit de la primul contact, așa cum am făcut-o și eu, pentru că oricine se simțea în jurul tău comod cu el însuși și ascultat. La doar două zile de când te cunoscusem, ți-am cerut să ne mutăm împreună.
De ce mă simt vinovată irațional? Pentru că atunci când, în autobuz, ți-a căzut afurisita de gumă de mestecat pe jos, ar fi trebuit să nu o ridic. Să nu îți răspund la întrebări despre ce carte citeam, să nu vorbim tot drumul ca să aflu că nu vei avea îndeajuns de mulți bani să faci masterul. Și apoi să nu mă simt atât de bine că te-am convins să îl faci, ca mai apoi să vrei acum câteva zile să îți mai vezi prietenii, ca mai apoi să vii din nou în Cluj. Dacă nu ai fi făcut masterul, mă gândesc că nu ar fi fost niciun motiv pentru care să sărbătorești cu prietenii tăi. Îmi trec fugitiv aceste gânduri prin minte; de aceea devine și mai dureros.
De ce îmi este dor de tine? Pentru că ești tu. E la fel ca atunci când m-aș întreba de ce te-am iubit. Tot pentru că ești tu. În sinea mea, am așteptat toată vara să te revăd și voiam să mai aștept un an ca să locuim împreună. Ar fi însemnat să reunim toată familia de data asta.
De ce nu am trecut de etapa de negare? Cred că tu ești în mintea mea, iar moartea e doar un proces al vieții cu care eu încerc să mă împac. Înțeleg doar că trupul tău este mort, iar tu încă trăiești.
De ce tu ești liber? Pentru că nu ai lăsat nimic nerezolvat în urma ta. I-ai învățat pe majoritatea oamenilor să nu devină dependenți de prezența ta. Ți-ai învățat părinții cu faptul că ești plecat, m-ai învățat pe mine să fiu ok, singură cu tine, ai oferit tuturor doar discuții gratuite, fără condiționări. Matei spune că nu prea ți-a plăcut lumea asta și de aceea erai atât de împăcat cu moartea; aveai genul acela de atitudine pe care îl au bătrânii care știu că nu mai au mult timp.
De ce am impresia greșită că nu a fost un accident? Pentru că te bucurai de fiecare zi ca și cum ar fi fost ultima, indiferent dacă era mai bună sau mai puțin bună.
