Unde îți este oglinda, domnișoară Democrație? Cum poți să privești cu atâta sarcasm? De ce ești atât de frumos decorată la suprafață, când nu mă lași să trăiesc decent? Îți cunosc prea bine rânjetul cinic... spune-mi! Tu ești vântul care spulberă aripile fluturilor?
Pentru a scăpa de tine, ne refugiem în camera viselor, un beci în care butoaiele de vin duhnesc a iluzie a fericirii. Aici, evadați din realitate, emoțiile noastre superficiale și lașe ajung să fie închinate banalității, unui Ion sau Vasile de peste drum.
Dar tu, cititorule, la ce te gândești? Care îți este realitatea atunci când ieși din acest beci? Sunt sigură că în gândurile tale ruginită ai păstrat iluzii distorsionate despre secolul vitezei. Sunt sigură că îți calculezi strategic cum și unde să-ți mai expui părerea, crezând în mod fals că o cunoști pe domnișoara Democrație. Oare te exprimi pe Facebook mai întâi, sau la distinsul nostru domn Televizor? Construiești totul în detaliu, cu subtilitate și măiestrie, sperând ca în jungla mass-mediei să sensibilizezi chiar și inocența unui leu feroce.
Vrei, de fapt, un statut social în această junglă? Atunci ia atitudine și asumă-ți prețul: începe cu pastile pentru dureri cronice de cap și încetează să te mai hrănești cu iluziile ieftine de la „institutul conservelor”. Convinge-te de pe acum că mediocritatea este prea ieftină pentru tine. Aranjează-ți emoțiile într-o ordine aparent dezordonată, dar calculată, doar ca să știi de unde să le extragi rapid. Apoi zâmbește: viața ta este doar o fracțiune de secundă.
Aceste gânduri brusc lucide mă fac să mă opresc și să te rog pe tine, cititorule, să rezolvi mai departe puzzle-ul societății noastre. Până la urmă, tu ești adultul adaptat la ea; eu sunt doar un fluture.
