Am obiceiul prost ca, atunci când mă pun să dorm, să îmi pun un film. Deși știu că o să adorm în primele cinci minute, tot îl pornesc și continui să mă uit altădată. Așa s-a întâmplat și aseară cu filmul City of Joy, un documentar despre o organizație ce are scopul de a reda puterea femeilor care au fost violate în timpul războiului din Congo. De o vreme mi se mai întâmplă un lucru: preiau și învăț foarte multe din filme sau seriale, exact ca și cum aș citi o carte. Iată ce am învățat:
Să fii femeie în Republica Democratică Congo este îngrozitor. Te-ai născut, pur și simplu, în locul nepotrivit. Mi-am pus întrebarea: dacă m-aș fi născut acolo, probabil aș trăi cu frica permanentă că cineva mi-ar putea anula valoarea vieții într-o secundă. Violul ca armă de război, distrugerea fizică și sfărâmarea sufletului după ce asiști la uciderea celor dragi sunt realități de neimaginat. În acest context, cum aș putea vreodată să mă mai plâng că produsele de la patiserie nu sunt destul de crocante?
Răul este o decizie umană, nu o forță mistică. Există oameni cu interese egoiste care controlează resurse și vieți fără să se ascundă, folosind intimidarea și banii. Răul se propagă ca o moștenire a suferinței: cineva rănit tinde să rănească, la rândul său, pentru a-și anestezia propria durere. La scară mică, se vede în relațiile în care ne folosim unii de alții; la scară mare, se vede în transformarea oamenilor săraci în soldați cărora li se oferă o armă pentru a simți o putere pe care nu au avut-o niciodată. Răul nu vine de la „demoni” externi care ne absolvă de responsabilitate; el există doar din cauza noastră.
Prețul tehnologiei noastre este plătit în sânge. Laptopurile și telefoanele noastre conțin minerale extrase din zone de conflict. Violul este folosit ca tactică pentru a distruge comunitățile din apropierea minelor și a facilita extracția. Consumăm fără să ne întrebăm cum sunt fabricate obiectele din jurul nostru. Ne concentrăm pe soluții de suprafață, cum reciclăm, nu cum să reducem consumul, la fel cum am trata obezitatea prin sport, fără a umbla la cauză: alimentația.
„Cunoaște-te pe tine însuți” Dar, în contextul atrocităților din Congo, această invitație la introspecție capătă o nuanță cinică. Realitatea este că a te cunoaște pe tine este un privilegiu pe care marile structuri de putere îl fură celor asupriți înainte ca aceștia să aibă măcar șansa de a se căuta.
Într-un sistem unde corpul tău este transformat în câmp de luptă pentru mineralele din telefoanele noastre, individualitatea este pur și simplu anulată. Cum să mai cauți „cine ești”, când puterea ți-a fragmentat deja identitatea și te-a redus la o simplă resursă?
