5 iulie
E un vis transpirat al dimineții,
Același subiect, dar diferit față de săptămânile trecute.
Se face după-amiază, cu nori de ploaie, iar eu rătăcesc de-a lungul mării.
Mă trezesc în vis, pe nisipul lipicios, apoi mă ridic cu urme adâncite pe pielea goală.
Sunt culoarea și substanța experienței individuale, dar mereu, înainte să devin asta, mă izbesc de un zid.
Tații iubiților mă întreabă: „Andreea, un’ te afli?”
Alerg, alerg prin case diferite, printre oameni la fel.
Alerg privind toate fețele gemene; sunt „nu”-ul oamenilor.
Gonesc cu bicicleta, devin transpirația dureroasă a oamenilor.
Sunt slabă, mă oprește vântul, dar sar ștrengară peste crăpăturile pământului.
Sunt gurile căscate ale oamenilor.
Mă ciupesc în vis și nu știu unde mă aflu.
Alice e în țara de origine, „închisă într-o cutie de ciocolată”.
Mă întâlnesc cu Doru pe o stâncă a acelei plaje, o scenă filmată dintr-un colț din care mi se vede părul fluturând.
Privesc valurile de parcă în fața mea ar fi un geam, iar eu aș fi o melancolică leneșă.
Sunt profitoarea de cuvinte a oamenilor.
Iubitul se așază lângă mine, îngenuncheat pe pat, îmi cuprinde fața cu palmele calde, coborându-le încet pe gât și lăsând roșeață pe umeri.
Sunt perversitatea lui Miley Cyrus.
Nu știu unde sunt, dar știu cine sunt: Sunt Fight Club-ul lui Chuck Palahniuk.
Sunt golul lăsat în nisip în urma pașilor,
Mă trezesc pe un fundal de dark jazz, exact la fel cum am adormit.
Sunt visul lui Alice, urmat de o realitate care-i mai mult decât un vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu