Exercițiu de filozofie

5 octombrie

Retrospectiva mea este un proces rece, disociat, chiar și atunci când prietenii îmi disecă propriile acțiuni. O stare apropiată de melancolie, dar lipsită de tristețea ei inerentă. Tocmai pentru că lipsește tragicul, nu mă pot proiecta în acel clișeu al scriitorului care se lamentează în fața publicului: „Da, sunt un dezastru”. Care să fie, de fapt, mecanismul din spatele acestei vulnerabilități expuse? Rămâne o necunoscută; nu îi pot anticipa replicile și nici nu le pot reproduce doar rostindu-le. Oricum, în mintea mea, acel scenariu nu funcționează. Tiparul clasic, pe care l-am interiorizat din vizionări repetate, cere ca retrospectiva să fie plină de lirism și poveste. A mea, în schimb, rămâne strict obiectivă și seacă.

Totul s-a desfășurat „așa cum ar trebui”. Această constrângere a limbajului mă forțează să caut constant o concluzie, o morală, o justificare a locului și a acțiunii. Dar avantajele și dezavantajele sunt o iluzie; ele capătă contur doar dacă trăiești evaluând totul. Probabil m-am surprins cândva numărând pavelele sau pașii pe cel mai scurt drum spre casă; cu siguranță m-am surprins calculând restul banilor sau fragmentând orele.

„Pentru că”,  această conjuncție oferă un sens până și celor obsedați de numărat. Închide un cerc și le oferă o justificare aparentă, fiindcă, pentru ei, a ordona matematic realitatea este un gest vital. Așadar, acționăm întotdeauna ghidați de propria noastră natură.

Scriitorii evaluează distanța dintre idei abia după ce le aștern pe hârtie. Își cântăresc cuvintele. Poate că asta fac toți introvertiții, iar scriitorii sunt doar expresia lor vizibilă. Introvertiții nu analizează doar cauza și efectul, ci mai ales spațiul gol dintre ele. Este o abilitate specifică: a explora exact vidul pe care nimeni altcineva nu îl chestionează. Unde sunt curioșii lumii dacā nu in cercul lor de scriitori?

Totuși, scriitorii au o conștientizare diferită. Deși variabilele realității sunt infinite, retrospectiva lor este instantanee. Intuiția și capacitatea de sinteză îi ajută să atingă un rezultat mult mai rapid decât o face un om de știință prin metode empirice.

Analiza mea internă este, la rândul ei, imediată, dar sugrumată de nevoia de a descifra și de a ordona amintirile pe criteriul verificabilității. Orice încercare de a structura trecutul cere dovezi. Însă aici intervine paradoxul: adevărul memoriei este o auto-iluzionare. Oricât m-aș agăța de ideea că lucrurile s-au întâmplat „așa cum trebuia”, realizez că mintea mă înșală pentru a crea coerență. Ceea ce consider a fi adevăr este, în esență, o reconstrucție falsificată.

În plus, limbajul,  un instrument prea secvențial și rigid,  nu îmi permite să expun și să analizez simultan, în timp real, toată amploarea acestei iluzii.