Tu cine ai fost înainte să te naști?

     Vara îmi place să îmi leg bretelele maiourilor încă o dată, să le fac un nod în așa fel încât să nu îmi mai cadă de pe umeri cu toate astea ajung să umblu prin casă pe jumătate goală. Dar, mai ales, îmi place să îmi fac limonadă, să mă uit la documentare despre spațiu, iar apoi să adorm și să visez acel spațiu. Mai joc și „Triburile” din când în când, iar visele mele sunt despre cum colonizez satele în spațiul cosmic, sate ale oamenilor care m-au dezamăgit. Strategia mea este să le iau resursele până când vor fi nevoiți să dea un nou început vieții lor, pe o altă planetă decât cea pe care i-am găsit inițial. Curios este cum, în vis, acești oameni și armatele lor nu sunt nevoiți să își adapteze nevoile la planetele noi, și nici planetele la nevoile lor. E pur și simplu așa. Adevărul e că nu poți muri. În joc, e ca și cum redevii copil de câte ori cineva încearcă să te omoare, doar că ții minte tot ce ți s-a întâmplat în timp ce deveneai adult. Așa e în joc. Dar când mă uit la desene animate, moartea devine ceva de care numai tu pari să te bucuri, în timp ce ceilalți învață o lecție. Sau revii la viață cam pe la aceeași vârstă la care ai rămas când ai murit.

Nicăieri, niciodată, nu am văzut ceva care să arate cum erai sau cum este înainte să te naști. M-am întrebat cum eram înainte să mă nasc; am făcut apel la memorie, încercând să îmi aduc aminte ceva de atunci. În afară de o senzație ciudată de moleșeală și furnicături în corp, nu am simțit nimic altceva, asta doar dacă ar fi să mă rezum la ceva afectiv, căci m-am concentrat numai pe asta. Cu siguranță mai pot fi și alte metode pe care eu nu le știu, iar căcatul ăla de horoscop, care îți spune de unde i-a venit lui mă-ta ovarul potrivit ca să ieși tu, pare a fi la mare distanță. E ca și cum ai număra toate firele de iarbă de pe o pășune mare, iar pășunea asta e universul, care tocmai e mâncat de o vacă.

Ca rezultat al întrebării mele de mai devreme: dacă nu țin minte nimic dinainte să mă nasc, atunci probabil nu o să țin minte nimic nici când voi muri și voi realiza că tot ce există este acum. Va fi nimic; nici nu voi ști că am murit, așa cum nu știam că mă voi naște. Ceea ce este destul de liniștitor. Chiar dacă e doar o concluzie, o presupunere, prefer să cred în ea ca fiind raiul, decât să cred că moartea poate fi orice îmi pot imagina , care, de obicei, e un neant în care plutesc și sunt conștientă de faptul că am murit. Acela ar putea fi iadul.

Voi continua să beau limonadă liniștită, să visez colonii în spațiul cosmic, să îmi leg nodurile la maiouri, să suport „relele lumii” și să fiu fericită. Căci tot ce am acum este perfect prin simplul fapt că există.