Oamenii poartă în ei găuri negre interminabile. Cineva mi-a spus că sunt un salvator; eu văd în mine doar un complex al salvatorului temperat de egoism, un mecanism de protecție pentru a nu rămâne un „burete” permanent pentru tristețea lumii.
Recent, mi-am înfruntat „umbra” desenând-o: două flori și o carte căzând dintr-o bibliotecă. Mi-am întrebat frica: „Cum să te suport?”. Mi-am imaginat apoi că fricile tuturor sunt monștri vizibili deasupra capetelor. Intuitiv, le vedem umbrele, dar puțini ne oprim să privim. Eu mă holbez până când oamenii îmi cer ajutorul, moment în care realizez că nu am superputeri. Nu îi pot pune față în față cu propriile frici pentru că e, uneori, insuportabil.
Văd această nevoie de ajutor peste tot: în gesturi, în priviri sau în citatele de pe profilurile de social media. Recent, o persoană pe care o urmăream online încă din adolescență s-a sinucis. Ultima ei poză de profil a fost un strigāt de ajutor pe care l-am descifrat prea târziu: epuizarea totală a metodelor de coping.
Pentru unii, tristețea nu este o stare trecătoare, ci o umbră care crește până când strivește și imobilizează corpul definitiv.
Da. De multe ori oamenii care vă lumea profund și care reflectează mult se pot rătăci într-o pădure de gânduri. Și atunci e nevoie de cineva care să te ajute să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Uneori preiei din întunericul altor oameni. Da. E foarte greu să fii burete. Să preiei stările din jur. Uneori trăiești stări de conflict și atunci te întorci la portul tău unde găsești liniște căldură și stabilitate.
RăspundețiȘtergere