Viața ei începuse când a simțit că se scurge. Fugi, fugi! Cu instincte activate, cu dureri de picioare amânate. Fugea singură printre monștri peticiți, fugea, săraca, de frici. Nu știa spre ce și de ce, pentru că fricile nu existau; fricile erau doar gândurile ei despre surori și frați. Fugea de o viață pe care nu și-o dorea și doar atât știa.

Era odată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Viața ei începuse când a simțit că era îndrăgostită și se temea că băiatul nu o va plăcea. Speră, dragă fată! Căci a fugit îndeajuns și monștrii peticiți plecaseră. Fugea din nou de frici care nu existau. Băiatul o iubea. Fata nu știa să iubească, pentru că nu se iubea nici pe ea.

Era odată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Viața ei începuse din nou, de data asta cu mai puțină frică de frici. Viața ei începuse când afară era sărbătoare. Îi place să își aranjeze părul și să își perieze papucii. Trăia dedesubtul unei vii și nu pleca niciodată de acolo. Nu știa, săraca, ce e în afara acelei vii, dar ea știa că era vie. Asculta de bătrânii viei și se pregătea de o viață fără frici. Știa atunci că fricile nu existau și credea că, dacă le ignoră, nu vor exista nici ele. Doar că ele deveneau mai mari.

Era odată o micuță fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns și mai are breton. Viața ei a început când a ieșit în lumea din afara viei. Era mai vie ca niciodată. Simțea cum frați și surori se adunau în fiecare zi și făceau horă în piața centrală a orașului; de fapt, acești oameni nu erau frați și surori, iar ei nu făceau hore. Își vedeau de treaba lor, aveau nevoie de galbeni — nu unul, nu doi. În curând, își dăduse seama că și ea avea nevoie de mulți galbeni. Între surori și frați se pierdea, iar fricile ieșeau de-acum la iveală. Sărbătoare nu mai era.

Era odată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Avea o viață semănată de frici și griji. Fugea cu instincte, îndrăgostită, cu tot cu galbeni, în infinit și cu nevoi. Știa că trăiește doar ca să suplinească un gol, dar nu știa de ce. Își dorea să facă o vie care să o protejeze de relele lumii ei, ca odinioară. Își dorea să îi crească bretonul și îi crescuse. Buzele ei erau roșii de la sângele monștrilor pe care îi mușcase și visa sfârșituri ale lumii.

Era odată o fată cu părul până la umeri, rușinată că nu s-a mai tuns și că acum are breton. Își vedea viața într-o oglindă. Fața ei îi arăta toate experiențele prin care i-a fost frică și prin care și-a făcut griji. Riduri lungi și subțiri în jurul ochilor se alungeau și mai mult după fiecare gând și fiecare mișcare pe care o făcea în valul în care se afla. Voia să se tundă, dar nu mai putea. Era altă persoană. Una care își dăduse seama de sine și de cine era. Nu mai avea nevoi, ea doar voia.

Era odată o fată cu părul scurt, mândră de tunsoarea ei și de faptul că nu are breton. Viața ei era așa cum și-o dorea. Fața ei era și mai plină de riduri, care nu o deranjau. Își dăduse seama că dorința de a trăi dedesubtul unei vii era încă valabilă și credea că poate fi într-un singur loc, dar cu timpul imaginea viei a dispărut din mintea ei, pentru că a trăit fără ea și a văzut că e bine. De fapt, își dăduse seama că via putea fi oriunde era ea, dacă nu o uita. Mai mult, acele frici care o perioadă au crescut, acum îmbătrâneau și nu mai aveau putere. Îi cunoștea pe toți monștrii și știa să îi domesticească. Săraca fată, era fericită, dar cine ar fi putut vreodată să îi spună că nu va conta? Buzele ei se uscau, pentru că apa pe care o avea o dădea altora, cărora li se uscau buzele mai tare decât ale ei.