Resursele traumei

Două catralioane de lacrimi s-au scurs în trupurile celor care râdeau, 

Crezând că plânsul îi va ajunge din urmă, 

Dar au sfârșit prin a râde și mai mult, cu lacrimi în ochi.

Catralioanele s-au adunat, 

Nimeni și nimic nu a prevăzut asta. 

Trupurile s-au transformat în cercuri, 

Cu toții au devenit un cerc al propriei degradări. 

Toți au râs, apoi au tăcut.

Râsul a tăcut atât de tare, încât a transformat trupurile în pietre. 

Pentru un moment, doar Dumnezeu putea interveni. 

Într-un sfârșit, 

Lacrimile și-au croit drum prin colțurile ochilor, 

Au inundat sufletul și s-au eliberat.

Sori mai mulți au apărut pe cerul înnorat de vină, 

Lumina lor spunând cuvinte pe pielea crăpată. 

S-au dezbrăcat ca șerpii și au lăsat urme pe un pământ străin, 

Și-au vulnerabilizat pielea și și-au lăsat inima la vedere.

Povestea lor va continua în generațiile viitoare. 

Copiii lor se vor naște cu cicatricea râsului pe buze, 

Știind, fără să fi fost acolo, cum arată greutatea propriilor lacrimi.

Așadar, în viitor, 

Vor fi și alte sfârșituri ale lumii, mai moderne, 

Fiecare dintre ele exprimând curajul celor din urmă, dar mai ales al celor din viitor.

Era odată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton

                                                                             

Viața ei începuse când a simțit că se scurge. Fugi, fugi! Cu instincte activate, cu dureri de picioare amânate. Fugea singură printre monștri peticiți, fugea, săraca, de frici. Nu știa spre ce și de ce, pentru că fricile nu existau; fricile erau doar gândurile ei despre surori și frați. Fugea de o viață pe care nu și-o dorea și doar atât știa.

Era odată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Viața ei începuse când a simțit că era îndrăgostită și se temea că băiatul nu o va plăcea. Speră, dragă fată! Căci a fugit îndeajuns și monștrii peticiți plecaseră. Fugea din nou de frici care nu existau. Băiatul o iubea. Fata nu știa să iubească, pentru că nu se iubea nici pe ea.

Era odată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Viața ei începuse din nou, de data asta cu mai puțină frică de frici. Viața ei începuse când afară era sărbătoare. Îi place să își aranjeze părul și să își perieze papucii. Trăia dedesubtul unei vii și nu pleca niciodată de acolo. Nu știa, săraca, ce e în afara acelei vii, dar ea știa că era vie. Asculta de bătrânii viei și se pregătea de o viață fără frici. Știa atunci că fricile nu existau și credea că, dacă le ignoră, nu vor exista nici ele. Doar că ele deveneau mai mari.

Era odată o micuță fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns și mai are breton. Viața ei a început când a ieșit în lumea din afara viei. Era mai vie ca niciodată. Simțea cum frați și surori se adunau în fiecare zi și făceau horă în piața centrală a orașului; de fapt, acești oameni nu erau frați și surori, iar ei nu făceau hore. Își vedeau de treaba lor, aveau nevoie de galbeni — nu unul, nu doi. În curând, își dăduse seama că și ea avea nevoie de mulți galbeni. Între surori și frați se pierdea, iar fricile ieșeau de-acum la iveală. Sărbătoare nu mai era.

Era odată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Avea o viață semănată de frici și griji. Fugea cu instincte, îndrăgostită, cu tot cu galbeni, în infinit și cu nevoi. Știa că trăiește doar ca să suplinească un gol, dar nu știa de ce. Își dorea să facă o vie care să o protejeze de relele lumii ei, ca odinioară. Își dorea să îi crească bretonul și îi crescuse. Buzele ei erau roșii de la sângele monștrilor pe care îi mușcase și visa sfârșituri ale lumii.

Era odată o fată cu părul până la umeri, rușinată că nu s-a mai tuns și că acum are breton. Își vedea viața într-o oglindă. Fața ei îi arăta toate experiențele prin care i-a fost frică și prin care și-a făcut griji. Riduri lungi și subțiri în jurul ochilor se alungeau și mai mult după fiecare gând și fiecare mișcare pe care o făcea în valul în care se afla. Voia să se tundă, dar nu mai putea. Era altă persoană. Una care își dăduse seama de sine și de cine era. Nu mai avea nevoi, ea doar voia.

Era odată o fată cu părul scurt, mândră de tunsoarea ei și de faptul că nu are breton. Viața ei era așa cum și-o dorea. Fața ei era și mai plină de riduri, care nu o deranjau. Își dăduse seama că dorința de a trăi dedesubtul unei vii era încă valabilă și credea că poate fi într-un singur loc, dar cu timpul imaginea viei a dispărut din mintea ei, pentru că a trăit fără ea și a văzut că e bine. De fapt, își dăduse seama că via putea fi oriunde era ea, dacă nu o uita. Mai mult, acele frici care o perioadă au crescut, acum îmbătrâneau și nu mai aveau putere. Îi cunoștea pe toți monștrii și știa să îi domesticească. Săraca fată, era fericită, dar cine ar fi putut vreodată să îi spună că nu va conta? Buzele ei se uscau, pentru că apa pe care o avea o dădea altora, cărora li se uscau buzele mai tare decât ale ei.

Întâi găsesc ușurare apoi bucurie

13 decembrie

Memorii și prezent, trecut și viitor. Calm și neliniște. 

Jumătăți de comparații care pot aduce unitate

Când înțeleg cât de semnificativ este să dozez calitate și cantitate,

Când înțeleg că e nevoie să jonglez în stabilitate,

Când combin curaj cu blândețe și mă las purtată de sinceritate,

Propunându-mi o disponibilitate 

Pentru vârste care nu au avut maturitate,

Retrăindu-le, găsind în sfârșit alinare

Reconstruind momente cu o anumită exactitate 

Raportăndu-mă la ele din poziție de egalitate

Pe care apoi să le pot găsi pline de autenticitate,

Lăsându-se impresia unui sentiment de continuitate,

Urmat de un oftat: "sunt în spatele tău, acum poți să cauți bucuria!"

Sărbătorind într-un mod firesc gloria, 

Lăsându-mi corpul să plutească în momentul respirației de eliberare,

Ca apoi să se creeze mai mult loc acțiunii de măsurare 

Pregătindu-mă încet pentru găsirea scopului individual, din împrejurare.

Anxietate

9 noiembrie

Lasă-mă pe mine!

Uită-te în concret!

Nu zâmbi cu dinții!

Nu te simți cumva!

Nu îți muşca buza!

Ascultă-ți inima!

Unde-i goliciunea minții?

Unde e concretul?

Unde este blurul de pe marginea fotografiei?

Blițul e prea puternic,

Urechile sunt singurele care te calmează,

Căștile acoperă zgomotul frigului din mine,

Melodia mă îmbrățișează,

Respirația mă salvează,

Adu-ți aminte!

Respirația mă salvează,

Când inima pompează,

Când picioarele se blochează,

Lasă-mă pe mine!

Relaxează-te corpule!

Uită-te înainte!

Stai, nu sta!

Ce reci îmi sunt degetele,

E nevoie de odihnă,

Și de o voce de înger,

E nevoie de o scufundare în adâncul piscinei,

Ce e în neregulă minte?

Ce încerci să îmi spui corp de porțelan?

Ce anume am omis?

Lasă-mă, nu mă lăsa!

Liniște

30 septembrie

Cu bărbia ridicată, soarele răsare mai galben. 

Razele străbat prin celulele din ochii ca de vitrine. 

Curge ceva pe suflet, curge prin vene un lichid ca cel al ceaiului pentru balerine. 

Curge o liniște venită din străfundurile oceanelor, unde totul se mișcă cu încetinitorul, unde e străin, chiar alien, comparabil cu viețile uterine. 

Ca un dans magistral care mângâie cuburile rigide ale minții mele, crescută cu glicerine. 

Curge lumină din brațul meu, o gaură prin care pot privi. 

Curge lumină din brațul meu, ca valurile gândurilor celor contemplativi. 

Curge o liniște ca aceea care ar trebui să curgă prin sufletele tuturor. 

Curge speranță. Curg arme, principii, nevroze și gânduri sceptice despre cine sunt ceilalți, 

Când ceilalți sunt eu. 

Curge liniște prin univers, 

Când nimic nu pare să aibă sens.

mǎ vǎd în vise

 

 

Nu știu cum să îți spun, dar ești acolo unde stai și privești. Cum ar fi în vise. Acolo unde pielea mi se îngălbenește și moare. Pielea mea moartă se transformă într-o pelerină. Semn că sunt șarpe și mă schimb.

Sub pelerină am tatuaje cu linii verticale și orizontale și multe puncte în interiorul lor. Pur și simplu puncte. Mai am dreptunghiuri pline, cu câte un mic spațiu gol în interior, pe câte un colț. Parcă aș avea brățări care nu se duc niciodată. Semn că unele lucruri rămân acolo pentru totdeauna.

Soarele îmi bate în ochi puternic și simt pustietatea într-o civilizație care este arsă de lumină. Semn că deși sunt în viața mea oameni, sunt singură într-o lume primejdioasă.

În multe din vise merg la bunica, pe o stradă cu iarbă proaspătă și foarte verde. Din colțuri se aude: „Era frumoasă, dar și-a pierdut puritatea”. Îi aud, dar nu îi văd. Semn să nu mă ignor.

Totul e o atmosferă ploioasă, iar eu mor și sunt bine. Mă opresc la jumătatea străzii și mă uit în jur. Deodată sunt într-un vis lucid. Se aud doar picurii de ploaie și liniștea. Mă gândesc în visul meu la ceea ce mi-a spus Gabi: „Atunci când plouă, mă simt prezent”. Brusc nu mai sunt într-o lume primejdioasă.

Ai simțit?

10 noiembrie

Ai simțit vreodată cum e să privești printre lucruri, să dai voie unui observator din tine să fie mai prezent și să nu îi opui rezistență? 
Ai simțit cum e să iei mâna cuiva în mâna ta și să-l/s-o vezi printre degete pe acea persoană?
Ai simțit cum e să respiri printre momente? 
Cum ai simțit?
Cum ai lăsat această emoție să fie prin venele tale?
Ce anume îți curge prin sângele roșu, mov, albastru și de ce l-ai crezut pe M când ți-a spus că sângele e albastru? 
Cum sunt zilele fără tine, cum ești tu fără tine? 
Cum ești azi fără tine când nu te ai, când nu te simți, când nu te minți, când te privești printre frunzele care doar cad.
Există fără tine, fără dor, fără țigara pe care o ții între cele două degete, lăsând scrumul să cadă deasupra pervazului. 
Cum cobori și urci valea?
Cum te întâlnești cu tine în cale?
Ce lucruri ai să îți spui? 
Cum e să nu ai nevoie de ploaie, de o amintire și din ce ai mai avut?
Cum e să ți se usuce buzele? 
Cum e să fii?
Spune-mi în acel mod în care nu opui rezistență.

City of Joy

Am obiceiul prost ca, atunci când mă pun să dorm, să îmi pun un film. Deși știu că o să adorm în primele cinci minute, tot îl pornesc și continui să mă uit altădată. Așa s-a întâmplat și aseară cu filmul City of Joy, un documentar despre o organizație ce are scopul de a reda puterea femeilor care au fost violate în timpul războiului din Congo. De o vreme mi se mai întâmplă un lucru: preiau și învăț foarte multe din filme sau seriale, exact ca și cum aș citi o carte. Iată ce am învățat:

1. Să fii femeie în Republica Democratică Congo este îngrozitor. Te-ai născut, pur și simplu, în locul nepotrivit. Mi-am pus întrebarea: dacă m-aș fi născut acolo, probabil aș trăi cu frica permanentă că cineva mi-ar putea anula valoarea vieții într-o secundă. Violul ca armă de război, distrugerea fizică și sfărâmarea sufletului după ce asiști la uciderea celor dragi sunt realități de neimaginat. În acest context, cum aș putea vreodată să mă mai plâng că produsele de la patiserie nu sunt destul de crocante? 

2. Răul este o decizie umană, nu o forță mistică. Există oameni cu interese egoiste care controlează resurse și vieți fără să se ascundă, folosind intimidarea și banii. Răul se propagă ca o moștenire a suferinței: cineva rănit tinde să rănească, la rândul său, pentru a-și anestezia propria durere. La scară mică, se vede în relațiile în care ne folosim unii de alții; la scară mare, se vede în transformarea oamenilor săraci în soldați cărora li se oferă o armă pentru a simți o putere pe care nu au avut-o niciodată. Răul nu vine de la „demoni” externi care ne absolvă de responsabilitate; el există doar din cauza noastră.

3. Prețul tehnologiei noastre este plătit în sânge. Laptopurile și telefoanele noastre conțin minerale extrase din zone de conflict. Violul este folosit ca tactică pentru a distruge comunitățile din apropierea minelor și a facilita extracția. Consumăm fără să ne întrebăm cum sunt fabricate obiectele din jurul nostru. Ne concentrăm pe soluții de suprafață, cum reciclăm, nu cum să reducem consumul, la fel cum am trata obezitatea prin sport, fără a umbla la cauză: alimentația.

„Cunoaște-te pe tine însuți” Dar, în contextul atrocităților din Congo, această invitație la introspecție capătă o nuanță cinică. Realitatea este că a te cunoaște pe tine este un privilegiu pe care marile structuri de putere îl fură celor asupriți înainte ca aceștia să aibă măcar șansa de a se căuta.

Într-un sistem unde corpul tău este transformat în câmp de luptă pentru mineralele din telefoanele noastre, individualitatea este pur și simplu anulată. Cum să mai cauți „cine ești”, când puterea ți-a fragmentat deja identitatea și te-a redus la o simplă resursă?   

Lecții conștientizate

Au fost multe momente de recunoștință, destule cât să îmi aduc aminte de mine, și mai multe momente de prietenie cu mine însumi. De asemenea, au fost câteva zile de privit nonstop o telenovelă care a contribuit la conștientizări: 

Lecția 1: Stai lejer. Pentru mine, asta înseamnă să accept că nu am control total asupra a ceea ce se întâmplă în jurul meu sau chiar cu mine. Recunosc faptul că ceilalți sunt diferiți, au valori proprii și reacționează pe baza unor experiențe de viață unice.

Lecția 2: Orice se poate rezolva.  Fiecare situație dificilă devine o reevaluare cognitivă: pun întrebări până simplific problema, îmi evaluez resursele și caut o soluție realistă. Dar, înainte de toate, respir. Dacă nu reușesc să opresc avalanșa de emoții, risc să mă pierd în auto-învinovățire.

Lecția 3: Fii sinceră cu tine. Deși pare un clișeu, am trăit-o ca pe o revelație. Urmărind „Jane the Virgin”, am realizat cât de mult spațiu își lasă personajul principal pentru a-și analiza nevoile. Eu fac asta prea puțin. Această realizare a durut; am plâns realizând că dorința mea de a fi sinceră cu ceilalți intra în contradicție cu lipsa de sinceritate față de mine însămi. Rădăcinile sunt în copilărie: neacceptarea și critica m-au învățat că părerea mea nu contează, așa că am încetat să mai povestesc despre mine. La 24 de ani, încă repet acest tipar. Părinții mei nu sunt psihologi și probabil am avut așteptări prea mari de la ei.

Lecția 4: Asumă-ți responsabilitatea. Asta include cine sunt astăzi. Înseamnă să nu mă mai plâng de cine „aș fi putut fi” dacă trecutul era diferit. Întrebarea este: ce pot face eu pentru mine acum? Responsabilitatea înseamnă să accept singurătatea fără ca ea să fie dureroasă, să fiu „egoistă” în sensul sănătos de a-mi prioritiza nevoile fără a le schimba de dragul altora.

Cu fiecare experiență, creierul meu formează noi tipare, drumuri mai bătătorite. Deși toți căutăm fericirea, fiecare o parcurge diferit. Uneori, în momentele de recunoștință, tind să mă identific atât de mult cu celălalt încât îmi ignor propriile nevoi, preluând idei și reacții până când simt că suntem una și aceeași persoană. Unii ar spune că e narcisism sau lipsă de sine, dar pentru mine este un mod de a învăța tot ce se poate de la cineva.

Scriu acest text cu o imagine în minte: eu, întinsă pe canapea, și tot eu, așezată vis-a-vis, îmbrăcată profesional, cu ochelari și pantofi stiletto, notând cu răceală clinică propriile mele gânduri. Sunt propriul meu judecător și psiholog. Este o imagine pe care aș vrea să o înrămez.

Cuvinte pe care le-am judecat

„Nu-i nimeni vinovat” sunt cuvinte care mă sufocă; uneori, cineva chiar este vinovat, iar discuțiile se rezumă doar la asta: cine poartă vina și cine va suporta consecințele. Sunt cuvinte care generează dezbateri interminabile despre asumare și prea puțin despre învățare, loialitate sau prietenie.

„Dacă vrei să fii cum vrei tu, va fi nevoie să stai în pădure”,  iată cuvinte care trădează strădania și lupta de a te încadra într-o lume plină de norme, frica de singurătate sau justificarea faptului că nu găsești o cale de a exista fără a fi judecat. Sunt, de asemenea, dovezi ale neacceptării de sine. Un fel de cub peste cub, gânduri care se susțin reciproc; dacă ai lovi unul singur cu praștia, s-ar prăbuși întreaga grămadă care stă în față ca un perete.

„În relații e nevoie să te pui în perspectiva celuilalt”,  sună frumos și pare să spargă alte cuburi, dar, odată pusă în practică, realizezi că este mult mai greu decât credeai. 

„E nevoie de implicare”,  cuvinte spuse de un prieten, dar rămase neascultate.

 „Vorbește la general, deși are o problemă cu mine” ,  mesaj transmis indirect, în fața altora, în loc să fie adresate sursei. 

„Minte mult, nu am încredere în el”,  adevăruri prea dureroase pentru a fi acceptate ca atare. 

„Tu să nu vorbești cu mine niciodată așa”,  impuneri unilaterale care ignoră dialogul și implicarea ambelor părți.

„Părul îmi stă nașpa, parcă am o căpiță de fân în cap”,  o afirmație personală ce trădează efortul de a crea o primă impresie bună, un gând pe care puțini s-au obosit să-l demonteze. În schimb, „Te iubesc” sunt cuvinte vindecătoare; m-au făcut să mă simt întreagă, mai ales atunci când le-am rostit eu. Chiar și acum, scriindu-le, se simte bine: te iubesc!

„Mă iubesc”,  iată cuvintele care lipsesc, cele care ar demonstra că sunt propria mea prietenă, așa cum sunt cu ceilalți. Toate aceste fraze auzite și judecate sunt, de fapt, trăiri și percepții; adevăruri personale în mijlocul cărora m-am aflat. Le-am privit ca pe niște „erori de cod” sau probleme de matematică fără rezolvare imediată, intrate în contradicție cu alte minți.

Dar aceste judecăți pot fi dizolvate. Ia o pauză. Închide ochii un minut. Ascultă o melodie melancolică, fii neutru. Poate că soluția nici nu trebuie căutată acum; poate va veni singură. Aceste cuvinte pe care le-am auzit și le-am judecat... de fapt, nu le mai judec.

Cum văd oamenii triști

Oamenii poartă în ei găuri negre interminabile. Cineva mi-a spus că sunt un salvator; eu văd în mine doar un complex al salvatorului temperat de egoism, un mecanism de protecție pentru a nu rămâne un „burete” permanent pentru tristețea lumii.

Recent, mi-am înfruntat „umbra” desenând-o: două flori și o carte căzând dintr-o bibliotecă. Mi-am întrebat frica: „Cum să te suport?”. Mi-am imaginat apoi că fricile tuturor sunt monștri vizibili deasupra capetelor. Intuitiv, le vedem umbrele, dar puțini ne oprim să privim. Eu mă holbez până când oamenii îmi cer ajutorul, moment în care realizez că nu am superputeri. Nu îi pot pune față în față cu propriile frici pentru că e, uneori, insuportabil.

Văd această nevoie de ajutor peste tot: în gesturi, în priviri sau în citatele de pe profilurile de social media. Recent, o persoană pe care o urmăream online încă din adolescență s-a sinucis. Ultima ei poză de profil a fost un strigāt de ajutor pe care l-am descifrat prea târziu: epuizarea totală a metodelor de coping.

Pentru unii, tristețea nu este o stare trecătoare, ci o umbră care crește până când strivește și imobilizează corpul definitiv.

Manifestarea unicității

            

Ianuarie. Căldură mare afară și un proiect despre copii și tehnologie.

De trei zile mă învârt în aceleași teorii până când le învăț pe de rost. Simt nevoia de spontaneitate, așa că scriu ce-mi trece prin minte, între o „Paparudă” și o analiză despre percepție.

Se spune că depresivii sunt mai realiști , nu pentru că au o părere proastă despre ei, ci pentru că viziunea lor coincide cu o realitate crudă. Experiențele le modelează implacabil perspectiva. Dar nu vreau să vorbesc despre depresie, ci despre noi, cei care gândim prea mult.

Văd trei categorii de analitici:

1. Regretații: Cei care iau decizii conștiente, apoi se torturează cu ideea că „ar fi putut mai bine”.

2. Căutătorii de taine: Cei care vor să descifreze universul, convinși că „știința înseamnă putere”.

3. Filozofii de ocazie: Cei care posedă adevărul suprem și devin defensivi pentru că, în fond, sunt nemulțumiți de propria viață.

Adevărul este că realitatea nu e o perspectivă unică, ci un ansamblu de unghiuri care cer validare. Alegem să credem în anumite teorii din motive subiective: pentru confort, compensare sau ușurarea traiului.

Deși mintea ne ajută să decidem, uneori trebuie doar să simți. La final, când te întrebi ca un extraterestru: „Ce caut eu aici? Cu ce rămân?”, răspunsul devine personal. Rămâi cu unicitatea ta, cu felul în care te-ai simțit în propriile experiențe și cu gradul în care te-ai manifestat.

Cum spunea Bertolt Brecht: „Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viață nepotrivită.”

Personal sunt un nimeni

  

Mănânc și plâng, râd și beau apă, alcool, ceai; fac sex, îmi fac prieteni, iubiți, copii și citesc o carte; mă alint și te respect, observ și te mint, mă împiedic și mă sting. Mă aprind și mă desprind. Calculez, mă uit la filme, fac fotografii, îmi imaginez.

Aș spune că sunt minte, sunt suflet, sunt spirit, sunt corp. Sunt cine cred eu că sunt. Sunt o ființă cu o minte complexă și un corp care are potențial. Sunt emoție. Dar acum, tocmai pentru că realizez toate acestea, sunt nimeni. O ființă care face toate aceste lucruri într-un loc în care nenumărați alți oameni fac atâtea lucruri; ocup vreo zece centimetri, de la litera A la L, și iau decizii care mă fac să apăs pe această tastatură. Alerg de la magazin acasă, de la lucru la lucru, de la mine la tine. Sunt un om obișnuit. Mă gândesc la tine acum, mă gândesc la toată lumea care se gândește la toată lumea. Mă stresez și sunt fericită că exist. Sunt fericită că pot să mă gândesc la mine, că știu lucruri despre mine. Sunt fericită inclusiv că sunt nimeni.

O grămadă de celule adunate într-o ordine a naturii, care se amestecă într-o ordine a universului. O grămadă de celule care nu fac altceva decât să fie. Fie că am un scop pe care îl urmăresc cu disperare, fie că sunt o pleavă a societății, fie că am rămas fără un picior sau sunt, pur și simplu, nefericită. Toate acestea nu contează într-o lume atât de mare, tocmai pentru că nimeni și nimic nu a formulat vreodată un adevăr absolut, de necombătut, despre scopul meu, al nostru, al oamenilor și al întregii existențe.

Totul se mișcă și mă mișcă și pe mine. Mă mișcă o mașină care claxonează ca să mă dau din fața ei, smulgându-mă din această idee care seamănă cu un cerc, într-un cerc, într-un alt cerc... până când revenim exact în mijlocul aceluiași cerc din care am plecat.

Sunt în cerc și gelozie

   Când mă gândesc la mine, îmi imaginez un cerc în al cărui mijloc mă aflu. Pătrund adânc în interior, traversez strat după strat, cobor de nenumărate ori, doar pentru a reveni la suprafață. În același cerc, în același centru. Problema este că fac această scufundare repetată sperând că, la întoarcere, ceva va fi schimbat. Dar rezultatul este mereu același. Îmi disec viața, gândurile și acțiunile la extrem. Pun punctul pe „i” și apoi o iau de la capăt.

Același mecanism se declanșează și când sunt geloasă. Îmi privesc prietenul, o privesc pe tipă, le analizez gesturile, apoi mă privesc pe mine și revin la suprafață gâfâind, de parcă era să mă înec într-o băltuță. De cele mai multe ori, îmi dau seama imediat că, dacă mă ridic în picioare, apa abia îmi ajunge la glezne.

Acela este momentul în care sunt față în față cu mine și încep evaluarea. „Andreea, ai vreun motiv real? Dacă da, care este? Dacă nu, de ce simți asta?” Mă arunc direct într-o gaură a sinelui care îmi taie respirația și spun cu voce tare: „Hei, câine fricos! Ți-e frică? De ce? Că îl pierzi? Sau că te pierzi pe tine?”Conștientizez, de fapt, că îmi este frică să mă iubesc pe mine prin el.

Apoi, orgoliul se alătură acestui drum anevoios, trimițându-mi mesaje subliminale, aparent inocente, despre cum nu ar trebui să aflu o realitate pe care nu sunt gata să o accept. Dar, la final, îi spun acelei părți din mine, Andreea cea geloasă, că nu este vorba doar despre încrederea în sine sau despre iubirea de sine. Este vorba despre faptul că nu știu să fiu singură, o incapacitate care, evident, le include și pe celelalte două.

Cumva, am pornit de la suprafață, încercând să pasez subtil responsabilitatea pe altcineva (pe prietenul meu). Asta m-a forțat să mă adâncesc, doar pentru a descoperi, la întoarcere, că tot despre mine este vorba. Acum mă întreb dacă, de fapt, acest cerc nu există tocmai pentru a mă forța să aflu cine sunt.

Încerc să accept

În încercarea de a accepta cumva că nu îmi vei răspunde niciodată, îți scriu lucrurile pe care nu ți le-am zis, dar pe care sunt sigură că știai că le știu.

De ce nu îmi mai poți răspunde? Pentru că tu, ești mort. Ai murit în data de 1 octombrie la 10:30, într-o mașină. Matei pune pariu că ai râs înainte să te urci în afurisita de mașină și că te-a durut în cur dacă ai sau nu centura pusă. În niciun caz nu se discută aici că nu te-ai gândit la consecințe, pentru că tu ai fost cel mai matur om pe care l-am cunoscut; se discută despre cum ai ales conștient că, dacă cumva exista posibilitatea să mori, nu va fi o problemă pentru tine. Acesta este un motiv pentru care doare atât de mult. „Oamenii se nasc singuri și mor singuri”, spuneai tu.

Un alt motiv pentru care mă doare moartea ta este pentru că erai frumos. Oricine poate spune că te-a iubit de la primul contact, așa cum am făcut-o și eu, pentru că oricine se simțea în jurul tău comod cu el însuși și ascultat. La doar două zile de când te cunoscusem, ți-am cerut să ne mutăm împreună.

De ce mă simt vinovată irațional? Pentru că atunci când, în autobuz, ți-a căzut afurisita de gumă de mestecat pe jos, ar fi trebuit să nu o ridic. Să nu îți răspund la întrebări despre ce carte citeam, să nu vorbim tot drumul ca să aflu că nu vei avea îndeajuns de mulți bani să faci masterul. Și apoi să nu mă simt atât de bine că te-am convins să îl faci, ca mai apoi să vrei acum câteva zile să îți mai vezi prietenii, ca mai apoi să vii din nou în Cluj. Dacă nu ai fi făcut masterul, mă gândesc că nu ar fi fost niciun motiv pentru care să sărbătorești cu prietenii tăi. Îmi trec fugitiv aceste gânduri prin minte; de aceea devine și mai dureros.

De ce îmi este dor de tine? Pentru că ești tu. E la fel ca atunci când m-aș întreba de ce te-am iubit. Tot pentru că ești tu. În sinea mea, am așteptat toată vara să te revăd și voiam să mai aștept un an ca să locuim împreună. Ar fi însemnat să reunim toată familia de data asta.

De ce nu am trecut de etapa de negare? Cred că tu ești în mintea mea, iar moartea e doar un proces al vieții cu care eu încerc să mă împac. Înțeleg doar că trupul tău este mort, iar tu încă trăiești.

De ce tu ești liber? Pentru că nu ai lăsat nimic nerezolvat în urma ta. I-ai învățat pe majoritatea oamenilor să nu devină dependenți de prezența ta. Ți-ai învățat părinții cu faptul că ești plecat, m-ai învățat pe mine să fiu ok, singură cu tine, ai oferit tuturor doar discuții gratuite, fără condiționări. Matei spune că nu prea ți-a plăcut lumea asta și de aceea erai atât de împăcat cu moartea; aveai genul acela de atitudine pe care îl au bătrânii care știu că nu mai au mult timp.

De ce am impresia greșită că nu a fost un accident? Pentru că te bucurai de fiecare zi ca și cum ar fi fost ultima, indiferent dacă era mai bună sau mai puțin bună.

Identitate sau confuzie/ din perspectiva anxietății

  Iraționalul 

Nu mai ai metafore, nu știi să te exprimi, nu știi să scrii.

Nu mai știi multe despre tine, ci doar că exiști, te numești. 

Nu mai citești, nu mai privești oamenii, nu mai cânți singură. 

Nu ți-ai înnoit conduita, Andreea, nici nu ți-ai îmbunătățit papucii, nu ai rămas cu aceeași freză. 

Nu ești, dar exiști.

Pozitivismul absurd / penibil 

Dar simți, și spui, și le vezi ca și cum ar fi în fața ochilor tăi, inclusiv ai celorlalți. 

Vrei să fii frumoasă. 

Vrei să iubești mai mult decât să fii iubită. 

Vrei să te cauți în continuare,  în exterior, desigur. 

Vrei să te schimbi în ceva mai bun și zici că azi ești cea mai bună versiune a ta. 

Apoi îți bagi pula în ea de versiune și iar te lupți. 

Vrei, dar nu e de ajuns fără să faci.

Căutarea  

Cine ești tu, Andreea? 

Știi cine ești, știi că ești tu, dar nu tu, tu. 

Ci tu prin ochii celorlalți. 

Nu știu dacă ești un rezultat sau tu și rezultatul, adică mediul și genetica. 

Sau poate o egoistă înnăscută, crezând că ești o galaxie, vreun praf stelar, ceva, altceva. 

Sau poate vreo ființă sexuală, care își face partea în această lume. 

Ori doar baza unei piramide, iar în vârf să fie ceva mai mare decât tine.

Priceperea  

Oricine ai fi, oricum, ești valoroasă.

Tu cine ai fost înainte să te naști?

     Vara îmi place să îmi leg bretelele maiourilor încă o dată, să le fac un nod în așa fel încât să nu îmi mai cadă de pe umeri cu toate astea ajung să umblu prin casă pe jumătate goală. Dar, mai ales, îmi place să îmi fac limonadă, să mă uit la documentare despre spațiu, iar apoi să adorm și să visez acel spațiu. Mai joc și „Triburile” din când în când, iar visele mele sunt despre cum colonizez satele în spațiul cosmic, sate ale oamenilor care m-au dezamăgit. Strategia mea este să le iau resursele până când vor fi nevoiți să dea un nou început vieții lor, pe o altă planetă decât cea pe care i-am găsit inițial. Curios este cum, în vis, acești oameni și armatele lor nu sunt nevoiți să își adapteze nevoile la planetele noi, și nici planetele la nevoile lor. E pur și simplu așa. Adevărul e că nu poți muri. În joc, e ca și cum redevii copil de câte ori cineva încearcă să te omoare, doar că ții minte tot ce ți s-a întâmplat în timp ce deveneai adult. Așa e în joc. Dar când mă uit la desene animate, moartea devine ceva de care numai tu pari să te bucuri, în timp ce ceilalți învață o lecție. Sau revii la viață cam pe la aceeași vârstă la care ai rămas când ai murit.

Nicăieri, niciodată, nu am văzut ceva care să arate cum erai sau cum este înainte să te naști. M-am întrebat cum eram înainte să mă nasc; am făcut apel la memorie, încercând să îmi aduc aminte ceva de atunci. În afară de o senzație ciudată de moleșeală și furnicături în corp, nu am simțit nimic altceva, asta doar dacă ar fi să mă rezum la ceva afectiv, căci m-am concentrat numai pe asta. Cu siguranță mai pot fi și alte metode pe care eu nu le știu, iar căcatul ăla de horoscop, care îți spune de unde i-a venit lui mă-ta ovarul potrivit ca să ieși tu, pare a fi la mare distanță. E ca și cum ai număra toate firele de iarbă de pe o pășune mare, iar pășunea asta e universul, care tocmai e mâncat de o vacă.

Ca rezultat al întrebării mele de mai devreme: dacă nu țin minte nimic dinainte să mă nasc, atunci probabil nu o să țin minte nimic nici când voi muri și voi realiza că tot ce există este acum. Va fi nimic; nici nu voi ști că am murit, așa cum nu știam că mă voi naște. Ceea ce este destul de liniștitor. Chiar dacă e doar o concluzie, o presupunere, prefer să cred în ea ca fiind raiul, decât să cred că moartea poate fi orice îmi pot imagina , care, de obicei, e un neant în care plutesc și sunt conștientă de faptul că am murit. Acela ar putea fi iadul.

Voi continua să beau limonadă liniștită, să visez colonii în spațiul cosmic, să îmi leg nodurile la maiouri, să suport „relele lumii” și să fiu fericită. Căci tot ce am acum este perfect prin simplul fapt că există.

Profeția autoîmplinită

 Cu cât ești mai cărunt, cu atât ești mai matur și mai curajos în a fi tu însuți, sau ești doar convins că așa ar trebui să fie? Oare acesta să fie, de fapt, normalul tău? Dacă spun despre tine că ești o curvă, că ești prost, că nu ești în stare să te ridici, oare spun si cā, și că ești vulnerabil, că spui lucrurilor pe nume sau că îți pasă prea mult de părerea mea? Îmi dau seama că nu te naști pur și simplu o curvă; devii una pe parcurs. Te transformi din cauza celor care îți aplică eticheta la fiecare colț, șoptind-o prin gurile altora. Apoi, să ajungi prost și să nu te mai poți ridica de la pământ sunt doar consecințe care vin de la sine, ceva mai târziu.

Și totuși, „curvă” este doar un cuvânt. Iar supra-eul tău este la pământ.

Plăți

5 decembrie

Există o inflație a suferinței: ajungi să plătești un preț doar pentru a acoperi un alt preț. Ca atunci când ți se pare că te vânează necazurile, dar, în realitate, ești pur și simplu prea epuizat ca să mai achiți vreo notă de plată emoțională. Așa că îți reduci opțiunile la două extreme: fie pui preț pe orice și plătești pentru tot, fie nu mai pui preț pe nimic. Dacă totuși rămâi îndatorat? Așa cum am spus, datoria există doar dacă decizi tu că lucrul acela are valoare.

Până la urmă, jucăm și trișăm, asta-i singura înțelegere valabilă. Uneori e nevoie de câte un nevrotic care să ne smulgă din rând și să ne amintească de absurdul jocului. Să ne întoarcă în anii '50, la președintele Truman care cerea, cu o seriozitate de fier, „să reducem costurile traiului”. Ce ironie! Cum să le reduci? Să economisești? Să te îndatorezi? Să furi? Să muncești mai mult? Oricare dintre aceste rute te va duce matematic spre același punct inevitabil. Bang! Cazi lat. Și abia în acea fracțiune de secundă regreți că nu ți-ai permis luxul de a trăi cu adevărat. Că nu ai dansat, măcar o dată, ca un psihopat la petrecerile acelea scorțoase, sub privirile șefului tău.

Exercițiu de filozofie

5 octombrie

Retrospectiva mea este un proces rece, disociat, chiar și atunci când prietenii îmi disecă propriile acțiuni. O stare apropiată de melancolie, dar lipsită de tristețea ei inerentă. Tocmai pentru că lipsește tragicul, nu mă pot proiecta în acel clișeu al scriitorului care se lamentează în fața publicului: „Da, sunt un dezastru”. Care să fie, de fapt, mecanismul din spatele acestei vulnerabilități expuse? Rămâne o necunoscută; nu îi pot anticipa replicile și nici nu le pot reproduce doar rostindu-le. Oricum, în mintea mea, acel scenariu nu funcționează. Tiparul clasic, pe care l-am interiorizat din vizionări repetate, cere ca retrospectiva să fie plină de lirism și poveste. A mea, în schimb, rămâne strict obiectivă și seacă.

Totul s-a desfășurat „așa cum ar trebui”. Această constrângere a limbajului mă forțează să caut constant o concluzie, o morală, o justificare a locului și a acțiunii. Dar avantajele și dezavantajele sunt o iluzie; ele capătă contur doar dacă trăiești evaluând totul. Probabil m-am surprins cândva numărând pavelele sau pașii pe cel mai scurt drum spre casă; cu siguranță m-am surprins calculând restul banilor sau fragmentând orele.

„Pentru că”,  această conjuncție oferă un sens până și celor obsedați de numărat. Închide un cerc și le oferă o justificare aparentă, fiindcă, pentru ei, a ordona matematic realitatea este un gest vital. Așadar, acționăm întotdeauna ghidați de propria noastră natură.

Scriitorii evaluează distanța dintre idei abia după ce le aștern pe hârtie. Își cântăresc cuvintele. Poate că asta fac toți introvertiții, iar scriitorii sunt doar expresia lor vizibilă. Introvertiții nu analizează doar cauza și efectul, ci mai ales spațiul gol dintre ele. Este o abilitate specifică: a explora exact vidul pe care nimeni altcineva nu îl chestionează. Unde sunt curioșii lumii dacā nu in cercul lor de scriitori?

Totuși, scriitorii au o conștientizare diferită. Deși variabilele realității sunt infinite, retrospectiva lor este instantanee. Intuiția și capacitatea de sinteză îi ajută să atingă un rezultat mult mai rapid decât o face un om de știință prin metode empirice.

Analiza mea internă este, la rândul ei, imediată, dar sugrumată de nevoia de a descifra și de a ordona amintirile pe criteriul verificabilității. Orice încercare de a structura trecutul cere dovezi. Însă aici intervine paradoxul: adevărul memoriei este o auto-iluzionare. Oricât m-aș agăța de ideea că lucrurile s-au întâmplat „așa cum trebuia”, realizez că mintea mă înșală pentru a crea coerență. Ceea ce consider a fi adevăr este, în esență, o reconstrucție falsificată.

În plus, limbajul,  un instrument prea secvențial și rigid,  nu îmi permite să expun și să analizez simultan, în timp real, toată amploarea acestei iluzii.

Sensurile lui Jacob

30 septembrie 

 Soarele mă privește la 7 dimineața. Jacob fumează o țigară, privind și el soarele. Construiește raționamente, apoi se adâncește într-o introspecție a propriilor gânduri.

Citise cu o seară înainte despre pupile, despre cum acestea se dilată la orice fel de stimulare emoțională. Pupilele mărite au capacitatea de a o face pe persoana de sex opus mai atrăgătoare și, chiar dacă este noapte și este perfect natural ca ele să se dilate la întuneric (imitând pisicile), ne creăm iluzia că celălalt este atras de noi. Este o simplă eroare de interpretare a mecanismelor noastre fizice.

Jacob se întreabă: de ce psihicului i se spune „psihic” dacă funcțiile sale pornesc din fizic? Oare ideile nu fac parte și ele din realitatea fizică? De ce limbajul trebuie să separe cele două lumi, din moment ce ele se află mereu în comuniune? Așa cum niciodată nu se întâmplă doar să gândești sau doar să simți, ci le experimentezi pe ambele simultan (chiar dacă uneori pe una mai intens decât pe cealaltă).

Dintre toate construcțiile mentale pe care le-a elaborat Jacob la 7 dimineața, una singură l-a mulțumit și a pus punct introspecției: „Eu creez sensurile”. Aceasta înseamnă că totul poate căpăta un sens, atâta timp cât el decide să i-l atribuie acelui „orice”. Sensul lui Jacob există pentru simplul fapt că el însuși există.

dragoste de o vara

4 Septembrie 

Ultima foiță făcută în parc. A lins-o și a aprins-o cu un chip senin, mulțumit, doar pentru mine. Părea că mai făcuse asta de sute de ori. Sigur, au fost câțiva oameni de care trebuia să ne ferim, dar amuzamentul a crescut pe seama lor. Deghizările au fost și mai amuzante. Jacob începu să vorbească mult, cum făcea de obicei. Pe măsură ce vorbea, eu mă adânceam în liniște. Observându-mă, își lungi privirea către mine:

— Știu la ce te gândești.

În preajma lui mă simt matură; faptul că el este filosoful, dar și extrovertitul, mă face să îmi doresc să fiu, cumva, opusul. Nu i-am răspuns, pentru că amândoi știam adevărul. Mi-am luat piciorul în mâini și l-am așezat peste celălalt, ca și când i-aș fi arătat tot ce era de înțeles. „Jacob, tu ești liber! "Cu țigara între buze și ochii ațintiți spre mine, îmi spune:

— Tot ce trebuie să faci este să îți pierzi echilibrul.

În salbaticie

 22 iulie

Aștept lista de verificare pentru intrarea la facultatea de psihologie, o lista cam la fel de vitală ca lista cumpărăturilor de urgență. Pff, am citit cartea nepotrivită!

După examen și cu memoria blocată în termeni specifici, îmi revin ideile de odinioară, „into the wild”. Am revenit în București de parcă aș fi pășit în sălbăticie: toxică, dar liniștitoare. Fiecare față anonimă fuge acolo unde găsește liniște, toți fug de parcă s-ar feri de ploaie. Fiecare față anonimă are povestea ei, iar eu mă gândesc la ele, căutând o formă prin care să le reproduc altora. Probabil nu m-aș întreba asta dacă nu ar fi atât de mulți: de ce fug toți, dacă tot nu se găsesc pe ei înșiși?

Am crezut că Palatul Parlamentului o să îmi ofere mai multă agitație ca oriunde. În schimb, am găsit un loc ca acasă, unde puteam să stau întinsă pe iarbă fără să atrag nicio privire nedumerită: Parcul Izvor. . Auzeam mașinile, îi auzeam pe folkiști cu chitările lor, îi auzeam pe copii și pe toți câinii dresați să stea jos, sā stea sus. Mă auzeam și pe mine, dar foarte încet, ceea ce m-a bucurat în sfârșit, pentru că singura aglomerație pe care o suportam se afla doar în capul meu, atunci când era liniște.

Identitate sau confuzie

5 iulie

E un vis transpirat al dimineții, 

Același subiect, dar diferit față de săptămânile trecute. 

Se face după-amiază, cu nori de ploaie, iar eu rătăcesc de-a lungul mării. 

Mă trezesc în vis, pe nisipul lipicios, apoi mă ridic cu urme adâncite pe pielea goală. 

Sunt culoarea și substanța experienței individuale, dar mereu, înainte să devin asta, mă izbesc de un zid. 

Tații iubiților mă întreabă: „Andreea, un’ te afli?” 

Alerg, alerg prin case diferite, printre oameni la fel. 

Alerg privind toate fețele gemene; sunt „nu”-ul oamenilor.

Gonesc cu bicicleta, devin transpirația dureroasă a oamenilor. 

Sunt slabă, mă oprește vântul, dar sar ștrengară peste crăpăturile pământului. 

Sunt gurile căscate ale oamenilor. 

Mă ciupesc în vis și nu știu unde mă aflu. 

Alice e în țara de origine, „închisă într-o cutie de ciocolată”. 

Mă întâlnesc cu Doru pe o stâncă a acelei plaje, o scenă filmată dintr-un colț din care mi se vede părul fluturând. 

Privesc valurile de parcă în fața mea ar fi un geam, iar eu aș fi o melancolică leneșă. 

Sunt profitoarea de cuvinte a oamenilor. 

Iubitul se așază lângă mine, îngenuncheat pe pat, îmi cuprinde fața cu palmele calde, coborându-le încet pe gât și lăsând roșeață pe umeri. 

Sunt perversitatea lui Miley Cyrus. 

Nu știu unde sunt, dar știu cine sunt: Sunt Fight Club-ul lui Chuck Palahniuk.

Sunt golul lăsat în nisip în urma pașilor, 

Mă trezesc pe un fundal de dark jazz, exact la fel cum am adormit. 

Sunt visul lui Alice, urmat de o realitate care-i mai mult decât un vis.

Fata din vis

 ''sub munte voi dormi o eternitate dar nu voi uita să mă trezesc''

Curaj, câine fricos!

Curajul nu este o virtute când risc ce nu pot pierde. Fiecare bătaie de inimă îmi este calculată de „Satana”, în timp ce „Dumnezeu” îmi  oferă o cale de întoarcere. Dar nu aleg nici „rău”, nici „bun”. Aleg să profit de ceea ce mi se oferă, iar în același timp îmi asum și ce nu mi se oferă.

Recunosc că uneori am profitat de o sinceritate neagră, acea sinceritate a oamenilor care nu își recunosc propriul adevăr. O sinceritate pe care toți o simțim, indiferent de profesie, cultură sau aptitudini. Cu toții evităm să recunoaștem lucrurile care nu ne plac. Cum ar arată lumea daca am recunoaște de exemplu când greșim?

  

 

Numb

Auzul transmite neuronilor din inimă, prin sute de frecvențe, tot atâtea mesaje. Mesaje ce nu pot fi decodate în cuvinte, dar care pot fi înțelese. Văzul se activează printr-un buton de play apăsat de cineva sau ceva; în restul zilelor, ochii sunt doar camere de filmat conectate la energia din jur. Totul este recorded și pe jumătate deleted. Al șaselea simț calculează din palmă restul de monede de la supermarket. Le simți echilibrul, prin câte palme au trecut, unde vor să ajungă mai departe. Presiunea zguduie inimi, la interval de câteva minute. Presiunea greutății propriului corp sau efortul de a elimina câțiva hamburgeri. Echilibrul biologic îți va fi modificat de hainele pe care le porți zi de zi. La muncă, uniforma care te strânge douăsprezece ore; acasă, pijamalele cu mâneci lungi. Modificat și de telefoanele mobile, cu radiații intense în lifturi, clădiri sau zone rurale. Indicatori care te duc la stopuri.

Câte un protest tăcut la fiecare bancomat, câteva îndemnuri de buy me pe fiecare raft. Încălzirea globală, accelerată de o fugă nebună a oamenilor între job și casă. Construim lucruri pentru ca mai târziu să ne distrugă: Case, televizoare, căști pentru mp3, nave marine, mașini. Oferim ajutor celor care dețin o armă și nu știu să o folosească. Oferim un sistem. Sistem abstract, critic, autonom, dinamic, deschis, închis, inteligent, izolat.

Like a bird

Azi îmi iau ghiozdanul și plec la tine!

E de dimineață, ora la care e cel mai greu. Mă trezesc, dar de fapt dorm, visez, apoi intru în alt vis. Ceasul e 6:20, poate ar trebui să mă ridic... Amprentele pernei îmi rămân pe față cam 20 de minute. Mănânc absentă, în reluare, mă gândesc dacă să dau televizorul pe canalul trei, mă hotărăsc greu, scap rimelul pe jos, caut măruntul de ieri, las firimituri în bucătărie. Și o tulesc!

O bluză albă, un șervețel uitat, buletinul și atât. Poate nu ești acasă, poate aștepți pe altcineva, poate speli vasele. Mă întreb pe drum: "ești tu libertatea mea?"

  

 

Bianca

   Hai, întoarce-te, holbează-te, miră-te, zâmbește cu un colțișor, eu râd, râd, râd... tu nimic... eu mă potolesc, încep iar, și brusc: — Ciudățenie!

Micuța mea, Bibi! Azi nu te-am dus acasă. Cine știe ce o să ți se întâmple dacă nu voi fi eu cu grija ta la mașinile care o să mă calce. Știu, stricata de mine! Am uitat să îți spun că joi o mașină chiar voia asta, a claxonat ca nebuna, dar o super-girl a ieșit din mine și am oprit-o.

M-am gândit apoi la cărămizile cu care ai fost încălțată astăzi, la traversatul străzilor, la complimentele sarcastice, la întrebările curioase, la zilele când îți spun cât de paranoică ești, dar nu ești. Vei fi mâine la școală, dar acasă la mine nu ești. 

Cât de des îți spun lucruri fără legătură între ele? Exact așa cum scriu... acum sau oricând.

Când voi merge drept, cu pieptul în față, când voi spune lucruri mai puțin trăsnite, iar Cosmina va fi mai șocată decât tine (să nu uiți de tubul luminos, pe unde curg gumele, deasupra mașinii), când tu nu vei mai fi pretențioasă cu iubirica ta, când nu vei mai râde în preajma mea, când nu vei mai cânta melodiile instantaneu, când părul tău nu va mai fi ondulat, când Loredana nu va mai fi geloasă, când Anca se va transforma în Bianca, apoi Trianca.

În secunda a doua, cred că a treia, voi fi o „șocată” (indiferent de loc)! Oare va veni ziua când mă voi pregăti să nu mai iubesc pisicile, pentru că nu voi ști dacă și tu le vei iubi sau dacă le vei mai asocia cu femeile enigmatice, care știu ce vor, și nu voi mai mânca înghețata la cornet pe care mi-ai cumpărat-o azi, pentru că nu va mai avea același gust.